„I’ll let you be in my dreams if I can be in yours”
La un moment dat, in iuresul ce-l reprezenta viata mea, am decis sa ma opresc, macar pentru cativa ani. Am cumparat o masina si am continuat sa bat tinutul „la pas” invatand cele mai bune locuri pentru kitesurfing, cele mai nimerite pentru pescuit, cele mai linistite pentru plaja. Intreaga aventura s-a dovedit uimitoare.
Intr-o zi m-am dus la posta sa expediez un cadou. Cand am plecat incepuse sa ploua foarte tare si am observat doi barbati pe marginea drumului carand un sac mare de posta. Neobisnuit pentru mine, am oprit si i-am intrebat daca pot sa-i ajut si sa-i duc unde au nevoie pentru ca erau deja uzi. Nu-mi erau cunoscuti, nu-mi pareau nici macar familiari. Nu l-am recunoscut pe cel ce trebuia sa-l recunosc decat cateva zile mai tarziu. M-au invitat sa mai raman cand am ajuns la destinatie iar in scurta noastra conversatie la o cafea m-au intrebat daca stau undeva la hotel sau am casa mea in zona si daca n-as vrea sa le fiu oaspete pentru ca aveau o camera libera dar nu aveau masina si nici nu vroiau sa inchirieze vreuna. M-ar deranja sa merg cu ei pentru cateva zile intr-un fel de turneu in zona? Vroiau sa faca kitesurfing.
La naiba, de ce nu?! Camera libera, benzina platita si placerea mea infinita de a sofa … I-am dus in locurile in care stiam ca sunt cele mai bune locuri de imblanzit vantul. Eram impreuna de o saptamana cand cel mai tanar dintre ei m-a rugat sa-l duc la un magazin sa ridice o comanda: o veche chitara Silvertone. Era neagra cu fata argintie. Inca nu stiam cine era cel cu care stateam de atata timp, era doar Bob. Asadar Bob a cumparat chitara. Pret de cateva clipe m-am gandit ca e cumva ciudat ca un tip ce ridicase de la posta un sac plin de scrisori, ce statea intr-o vila minunata, ce daduse o groaza de bani pe frumusetea aceea de chitara nu are si o masina cu sofer, dar gandul mi-a zburat la fel de repede precum aparuse. Ne-am intors inapoi la ceea ce numeam „acasa”. L-am intrebat daca pot sa ma uit si eu la chitara si cand am incercat sa mimez ca tin strunele intr-o incercare de a scoate un sunet muzical a zambit si m-a intrebat daca am cantat vreodata. Nu, ma jucasem in copilarie cu o mandolina, dar uitasem si cum se tine in mana, corect, un instrument cu coarde.
L-am intrebat daca el canta sau daca frumusetea argintie este vreun cadou pentru cineva si mi-a raspuns cu un soi de … da. M-a intrebat daca am ascultat vreodata melodia asta si a inceput sa cante „Tangled up in Blue”. In acel moment mi-a venit sa intru in pamant de rusine! Mi s-a parut atat de stupid sa locuiesc cu el de o saptamana si nici macar sa nu-mi dau seama! Ma plimbasem cu el, ii placea cum gatesc si facusem asta in fiecare zi cat am stat acolo, ii facusem si cateva prajituri, iar eu nici macar nu banuiam cine este el!
Totul era aproape ireal: nu eram ceea ce se numeste un fan adevarat, acela care se duce la concerte, care ii stie toate melodiile, care vrea sa stie tot ce are legatura cu subiectul admiratiei sale. Nu. Eu ii iubeam muzica, imi facea placere sa o ascult si imi placeau foarte mult versurile melodiilor sale. Totusi ar fi trebuit sa stiu, sa-l recunosc, sa nu ma trezesc din vis cu gustul amar al incapacitatii de a-mi cere macar scuze …
Acesta este doar un vis de-o noapte pe care mi l-am dorit continuat ca sa pot sa corectez o asemenea gafa. Sa stau cu el atata timp, in vreme ce sunt oameni care ar plati doar sa fie in preajma lui pentru cateva ore!, si sa nu-mi dau seama cine este …
In saptamana cat am mai stat cu el am recunoscut tot ce ascultam: „Blowing In The Wind”, „Forever Young”, „Boots of Spanish Leather”, „Desolation Row”, „Emotionally Yours”, „Every Grain Of Sand”, „Hurricane”, „I Want You”, „Just Like A Woman” … Si „Dignity”. Acea culoare care ii venea cel mai bine! In dimineata ultima l-am privit cum impacheta, in timp ce eu ii pregateam o cafea. „One more cup of coffee and I’ll go…” mi-a spus, cu un zambet obosit. Am baut cafeaua in liniste. Chitara ii atarna pe spate si parea ca il apasa. Si-a incaltat apoi pantofii din piele de crocodil si s-a ridicat. Din usa, s-a intors si mi-a spus: „Don’t think twice, it’s all right”. Si a luat-o la stanga. L-am privit cum se indeparta si m-am trezit zambind.
Dimineata era insorita. Langa pat, Snoopy astepta sa-l scot la plimbare. La iesirea din bloc, am dat peste doi oameni care duceau – destul de greu – un sac mare de posta. Am zambit din nou si am plecat mai departe.
______________________________________________
Bob Dylan – scurt CV subiectiv şi personal (semnat de cel mai fain fan al lui, prietenul meu Liviu Balint):
Despre Dylan s-au scris peste 500 de cărţi.
Când era mic, obişnuia să fugă din orăşelul mic, Hibbing, unde locuia. De fiecare dată era prins şi adus înapoi. În afară de o singură dată.Când avea 10 ani, Bob a început să ia lecţii de pian şi să asculte country, blues, iar mai apoi rock ‘n’ roll-ul dat la radio noaptea târziu. Adolescent fiind, a primit cadou de la tatăl său o chitară electrică şi a început să cânte alături de alţi prieteni din şcoală. Mai apoi, a fost atât de impresionat de muzica lui Woody Guthrie, încât a dat chitara electrică pe una acustică.
A frecventat o scurtă vreme Universitatea din Minnesota, imediat după liceu. A fost exmatriculat, din mai multe motive: odată a refuzat să vadă un iepure murind, la o oră de biologie, altădată a citit Kant în loc de textul cerut, dar mai de fiecare dată fugea de la ore şi se oprea într-o cafenea locală.
Este tatăl a 6 copii: Maria Londes Dylan (născută în 1961), fata sa vitregă, Jesse Byron Dylan (născut în 1966), Anna Leigh Dylan (născută în 1967), Samuel Abraham Dylan (născut în 1968), Jakob Luke Dylan (născut în 1969), Desiree Gabrielle Dennis-Dylan (născută în 1985).
A fost căsătorit de 2 ori, prima dată cu Sara Lowndes, apoi cu Carolyn Dennis, fostă backing vocal în trupa sa.
Are nouă nepoţi: 4 de la fiica sa vitregă, Maria, câte unul de la Jesse şi Samuel şi alţi 3 de la Jakob Dylan. Pe maşina sa a lipit mândru un abţibild pe care scrie “World’s Greatest Grandpa”.
Are un frate, pe nume David Zimmerman.
A fost votat pe locul 2 în clasamentul celor mai mari artişti de rock ‘n’ roll din toate timpurile de către revista Rolling Stone, după Beatles.
Cântecul său, „Like a Rolling Stone” a fost votat pe locul 1 de Rolling Stone în clasamentul celor mai bune cântece din toate timpurile. Are şi alte cântece în clasament: „Blowin’ in the Wind”, pe 14, „The Times Are A-Changin'”, pe 59, „Tangled Up In Blue”, pe 68, „Mr. Tambourine Man”, pe 106, „Desolation Row”, pe 185, „Knocking on Heaven’s Door”, pe 190, „Positively 4th Street”, pe 203, „Just Like a Woman”, pe 230, „Subterranean Homesick Blues”, pe 332, „Highway 61 Revisited”, pe 364 şi „Visions of Johanna”, pe 403.
Pentru înregistrarea faimoasei sale piese „Rainy Day Women # 12 & 35” (cu corul care cântă „everybody must get stoned!”), Dylan i-a adunat pe cei mai profesionişti muzicieni cu care înregistra, i-a îmbătat rău şi le-a dat să fumeze „iarbă”. Întorşi în studio, i-a pus pe fiecare să cânte la alt instrument decât cel la care cântau de obicei. La sfârşit, unul dintre ei l-a întrebat pe Dylan când vor înregistra serios cântecul. Dylan i-a răspuns: „Ăsta a fost.”
El i-a învăţat pe cei de la Beatles să fumeze „iarbă”, în 1964, când s-au întâlnit la New York. Toţi au spus apoi că „au râs toată noaptea”.
Apare pe coperta albumului Beatleşilor „Sgt Pepper`s Lonely Hearts Club Band”, alături de multe alte personalităţi.
A refuzat oferta de a fi „cap de afiş” al legendarului festival Woodstock din 1969, deşi avea reşedinţa pe atunci chiar în Woodstock. Cap de afiş avea să fie Jimi Hendrix.
A spus că de fiecare dată când cântă „All Along The Watchtower”, consideră piesa un tribut adus lui Jimi Hendrix. Dylan a compus-o, dar a recunoscut chiar şi el că versiunea lui Jimi e mai bună decât originalul lui.
În 1982 a fost introdus în Songwriters Hall of Fame.
Pe 18 ianuarie 1988 a fost introdus în Rock and Roll Hall of Fame, de Bruce Springsteen, la hotelul Waldorf Astoria din New York.A câştigat un premiu Oscar pentru cântecul „Things Have Changed”, de pe soundtrack-ul filmului „Wonder Boys” (2000). A cântat şi a acceptat Oscarul prin satelit, fiind la acel moment în turneu prin Germania.
Filmul lui preferat este „Trageţi în pianist” (1960), de Francois Truffaut.Deşi a avut mai mulţi „hărţuitori” în decursul timpului, probabil cel mai aprig a fost A.J. Weberman, care se auto-proclamase „dylanolog”. Fan obsedat, Weberman l-a acuzat pe Dylan că s-ar fi vândut şi abandonat cauzelor sale politice, deşi în realitate Dylan nu a fost niciodată politic. Weberman a protestat de multe ori în faţa casei lui Bob, îi căuta prin gunoaie şi l-a mai acuzat şi de consum de heroină. Când acesta a trecut limita şi a dat-o la o parte pe soţia lui Dylan, Sara, şi a intrat la ei în casă, Bob şi-a pierdut răbdarea şi l-a învins pe obsedat, mult mai corpolent decât el, în luptă dreaptă.
Piesele lui au fost cântate de peste 3.000 de artişti, printre care Jimi Hendrix, U2, Dave Matthews Band, Sheryl Crow, Johnny Cash, Stevie Wonder, Eric Clapton, Joe Cocker, Diana Ross, Rod Stewart, Elvis Costello, Phil Collins, Bryan Ferry, Steve Hackett, Steve Howe, Emerson Lake and Palmer şi The Beach Boys.
A fost membru al super-grupului „Travelling Wilburys”, împreună cu George Harrison, Tom Petty, Roy Orbison şi Jeff Lynne, formaţie „născută” în garajul său.
Are reşedinţa în Malibu, California.
E vegetarian.