Poveste cu un sofer de taxi

O emotionanta poveste a unui sofer de taxi despre o experienta pe care n-o va uita toata viata.

„Un website a postat relativ recent, de-acum bine cunoscuta poveste a experientei mele ca sofer de taxi, atunci cand am luat cu masina o batrana doamna ce se ducea la un azil. Povestea a facut din acest site numarul unu ca si rezultat al afisarilor.” / Kent Nerburn

Si-acum iata povestea:

In urma cu 20 de ani, conduceam taxiul ca sa-mi duc zilele. Era o viata de cowboy, o viata pentru cineva care nu voia sa aiba sef. Ceea ce nu am realizat este ca era deasemenea o preotie. Pentru ca lucram in schimbul de noapte, taxiul meu devenise un confesional in miscare. Pasagerii ce se urcau, stateau in spatele meu in total anonimat si-mi povesteau vietile lor. Am intalnit oameni ale caror vieti m-au uimit, innobilat si m-au facut sa rad sau sa plang.

Dar niciuna nu m-a atins atat de mult ca cea a femeii pe care am luat-o cu taxiul tarziu, intr-o noapte de August. Am raspuns unui apel din partea linistita a orasului. Am presupus ca sunt trimis sa iau ceva petrecareti sau pe cineva care avusese o cearta cu iubitul sau un muncitor ce trebuia sa ajunga la un schimb foarte devreme la cine stie ce fabrica din partea industriala a orasului. Cand am ajuns la 2:30 a.m., cladirea era toata in bezna cu exceptia unei singure ferestre de la parter. In aceste circumstante, multi soferi ar fi claxonat o data – de doua ori, ar fi asteptat un minut si-apoi ar fi plecat. Dar am vazut prea multi oameni impovarati depinzand de un taxi ca fiind unicul mod de transport. Daca circumstantele nu ma fac sa miros un pericol, intotdeauna merg la usa. Asa am procedat si de data aceasta. Pasagerul acesta ar fi putut avea nevoie de ajutorul meu, mi-am spus in sinea mea. Am mers deci la usa si am ciocanit. “Doar o clipa” a raspuns o voce fragila si in etate. Auzeam ceva ce era tras pe podea.

Dupa o lunga pauza, usa s-a deschis. O femeie micuta, de circa 80 de ani statea in fata mea. Purta o rochie imprimata si o palarioara cu o voaleta prinsa de ea, de parca era rupta dintr-un film din anii ’40. La picior odihnea o valiza mica de nylon. Apartamentul arata ca si cand nu mai locuise nimeni in el de ani de zile. Toata mobila era acoperita cu cearceafuri. Nu erau ceasuri pe pereti, bibelouri sau unelte pe blaturi. Intr-un colt era o cutie de carton plina cu fotografii si cristaluri.

“Vreti va rog sa-mi duceti dvs. bagajul la masina?” m-a intrebat. Am luat valiza si m-am indreptat spre taxi, apoi m-am intors s-o ajut. Mi-a luat bratul si am pornit incet spre masina, in timp ce continua sa-mi multumeasca pentru bunatate. “Pentru putin”, i-am raspuns.

„Incerc sa-mi tratez clientii in felul in care as vrea sa fie tratata mama mea.” “Oh, esti un tanar asa de bun”, mi-a raspuns. Cand ne-am urcat in masina mi-a dat o adresa si-apoi m-a intrebat: “Poti s-o iei prin centru?” “Nu este cel mai scurt drum,” am raspuns aproape instinctiv. “Oh, nu conteaza,” a raspuns. “Nu ma grabesc. Sunt in drum spre azil.”

M-am uitat in oglinda retrovizoare. Ochii ii straluceau. “Nu mai am pe nimeni,” a continuat. “Doctorii mi-au spus ca nu mai am foarte mult de trait.” M-am intins usor si am inchis aparatul de marcat. “Pe unde ati vrea s-o iau?” am intrebat-o. Pentru urmatoarele doua ore, am condus prin oras. Mi-a aratat cladirea unde odata lucrase ca liftiera. Am condus prin imprejurimi, unde ea si sotul ei locuisera cand erau tineri casatoriti. M-a rugat sa oprim apoi in fata unui depozit de mobila unde odata fusese o sala de bal si unde mergea sa danseze ca tanara fata. Din cand in cand m-a mai rugat sa incetinesc in fata cate unei anumite cladiri sau la un colt de strada; a stat si a privit in intuneric fara sa spuna nimic. Cand prima raza de soare a aparut la orizont a spus brusc:

“Am obosit. Sa mergem acum.” Am condus in liniste la adresa ce mi-o daduse. Era o cladire joasa, cu un drum ce trecea pe sub portile curtii. Doi infirmieri au iesit din cladire si au venit la taxi sa o ajute sa coboare. Erau preocupati si atenti la fiecare miscare a ei. Se vedea ca o asteptau. Am deschis portbagajul si am scos micuta valijoara ducand-o pana la usa. Era deja instalata intr-un scaun cu rotile. “Cat va datorez?” a intrebat, cautand in interiorul posetei. “Nimic,” i-am raspuns. “Dar trebuie sa traiesti,” a raspuns. “Mai sunt si alti clienti”. Aproape fara sa ma gandesc, m-am aplecat si am imbratisat-o. M-a tinut stans pentru cateva momente. “I-ai oferit unei femei batrane un moment de bucurie,” a spus ea. “Multumesc.”

I-am strans mana, apoi m-am intors in lumina slaba a diminetii. In spatele meu, o usa s-a inchis. Era sunetul incheierii unei vieti. N-am mai luat un alt client in acea tura. Am condus la intamplare, pierdut in ganduri. Pentru restul zilei, abia am putut sa vorbesc. Daca femeia aceea ar fi avut parte de un sofer furios sau unul nerabdator sa-si termine schimbul? Daca refuzam sa iau cursa ori claxonam o data, si apoi plecam mai departe? La o analiza sumara nu cred ca am facut ceva mai important in viata mea. Suntem facuti sa credem ca vietile noastre graviteaza in jurul unor momente marete. Dar momentele marete ne prind adesea nepregatiti – frumos ambalate in ceea ce altii pot sa considere ca sunt doar unele mici.

(foto: Taxi Union Square 2007 de Thomas Hawk)

6 comentarii pe “Poveste cu un sofer de taxi

  1. Dumitrescu Dan Jean

    - Edit

    Reply

    Doamne, cat de reala, credibila si plina de sensibilitate este aceasta naratiune de viata. Sperocazie sa ne analizam in adancul sufletului. POATE DEVENIM MAI BUNI.

  2. Te rog sa imi scrii si mie pe email de pe ce site ai povestea asta, deoarece am primit-o si eu pe mail dar nu o mai gasesc. Multumesc

Comentati?