Borcanul
„Pălăria părea să îi fie cu un număr mai mică și îi stătea un pic cam pe vârful capului din cauza asta. Lungul parpalac pe care îl purta, de o culoare crem închis sau maro deschis, depinde cum îți place să îi spui, părea să îi fie în schimb cu vreo trei numere mai mari. La cei cam 70 ani ai săi, nu se poate spune neapărat că se îmbrăca prea diferit de modul în care se îmbracă cei de vârsta lui. Venerabilul profesor universitar, cu o oarecare faimă națională, se opri în fața celor doi polițiști de la filtrul de control al aeroportului. I se spuse să pună pe bandă geanta și ce are în ea, alături de celelalte lucruri.
Respectabilul profesor deschise geanta ponosită de piele, cu două închizători, și printre primele lucruri pe care le scoase după ce cu greutate reuși să deschidă cataramele servietei fu un borcan mare de 800 grame. Gol-goluț era borcanul, curățel și fără nicio etichetă pe el, cu capac roșu. Părea să fi fost reutilizat de nenumărate ori de când văzuse lumina zilei după ieșirea din fabrică.
– Nu aveți voie cu așa ceva, îi spuse polițista, ridicând un deget inchizitor spre borcanul gol.
Onorabilul nu scoase niciun sunet, aruncă doar o privire mirat-rugătoare-nedumerită spre agentă.
– Nu este voie în avion cu așa ceva, repetă femeia, arătând cu bărbia spre recipient.
Venerabilul se uită la ea cu o privire ușor speriată ce pare să spună, într-un protest supus și mut: “Dar e borcanul meu! E al meu! Am nevoie de el! Cum să îl las aici?” Nici de data asta nu scoate niciun sunet. Polițista aruncă o căutătură cu subînțeles spre colegul său, părând că înțelege cam cum stă treaba și insistă totuși încă o dată:
– Ce faceți cu borcanul? De ce aveți nevoie de el?
Pălăria i-a luat acum un aer mirat și ea, iar largul parpalac, deschis la nasturii din față, atârnă în lateral la fel de deznădăjduit ca și posesorul său. Omul nu scoate niciun sunet, doar privirea pare să îi vorbească. O forță nevăzută pare să îl strângă de gât, să îi oprească sunetele să iasă pe gură. O putere invizibilă parcă i-ar sta în spate, uitându-se peste umărul său, și îi spune cu voce gâjâită, severă, șfichiuitoare, apăsat, sacadat și șuierat printre dinți: “Ai grijă ce faci acum, sunt aici și te văd!”
În acest moment pare pierdut, nu știe ce să mai facă. Privirea i s-a schimbat într-una speriat-panicată. Polițista se uită la el cu ochi pătrunzători. Pare să vadă forța uriașă care stă în spatele pasagerului. Își îngustează ochii. Ai zice că negociază tăcut, fără sunete, cu acea putere care o privește și pe ea dezaprobator și încruntat. Omul încă stă cu borcanul în mână și nu se poate îndura să îl pună în coșul de pe bandă.
Polițista mai aruncă o privire bătrânului și cu un gest moale din mână îi face semn să treacă cu borcan cu tot.
Profesor universitar sau nu, indiferent cât de erudit, de renume național sau internațional, când ți se spune la plecarea de acasă “Și ai grijă să îmi aduci înapoi borcanul, că e cu capac”, tot soțul nevestei ești și nimic mai mult.” – Bogdan Briscu