„Ziua limbii române. Întâmplător limba mea maternă. Nici eu n-am ales-o, nici ea nu m-a ales, dar s-a întâmplat sa ne împrietenim și să ne respectăm, pe cât posibil. Nici eu n-am maltratat-o, nici ea nu m-a înșelat când cuvintele îmi erau singura cale spre oameni. Nu i-am pus floricele și nu i-am înălțat ode. A fost cu mine peste tot, și când m-a durut, și când am cântat, și când am iubit, și când am plâns, și când mi-am numărat rănile, și când m-am rugat sau m-am revoltat. Așa, ca o relație din aceea „până când moartea ne va despărți.” Atunci îmi vor muri cuvintele.
Să-i urez ceva? Aş vrea să n-o mai văd ucisă în fiecare zi. Dar deja e utopic. Pot doar să încerc să n-o fac eu și să mă bucur că generațiile de copii cărora le-am dăruit o parte din ea nu o fac. Pentru mine (cu scuzele de rigoare) e o mare rușine și o dovadă de ignoranță crasă să nu scrii sau să nu vorbești corect în limba maternă. Dar na. Sunt o depășită. Continuați, vă rog. – Vadvirág Violeta
31 August a fost stabilita prin lege ca fiind Ziua Limbii Romane. O vorbesc (si scriu) mai bine sau (din ce in ce) mai rau vreo 28 de milioane de oameni. Episcopul Nicolae Colan la „Indreptarul ortografic” tiparit la Cluj, in 1944, spunea:
„Limba materna e una din cele mai scumpe comori ale oricarei natii. De aceea, nimeni nu are voie sa-si bata joc de ea, stricand-o. Dimpotriva, toti avem datoria sa vorbim, daca nu frumos, ceea ce-i mai greu, cel putin corect”. Asadar, despre Ziua Limbii Romane cu doi oameni care i s-au dedicat: o doamna, fosta profesoara (fosta pentru ca nu mai practica, nu pentru alte motive) si in continuare cu un domn care se joaca atat de frumos cu cuvintele limbii romane:
„Azi e ziua Limbii Române. Am sunat-o mai devreme să îi spun la mulți ani. Nu mi-a răspuns. I-am lăsat un mesaj și m-a sunat ea înapoi.
– Scuze că nu ți-am răspuns, mi-a spus. Vorbeam cu un moșulică de la Academia Română, nici nu i-am reținut numele, m-a plictisit îngrozitor, mi-a tot repetat că mă respectă, dar folosea niște cuvinte și expresii atît de pompoase, că în gura lui sunam fix ca dracu’.
– Era cumva Eugen Simion?
– Nu.
– Nicolae Manolescu?
– Nu, nu, pe ăștia doi îi știu destul de bine, dar nu contează. Zi-mi de tine… Ce faci?
– Ce să fac, mai nimic, te-am sunat să îți spun la mulți ani…
– Mulțumesc frumos…
– Și să îți mulțumesc…
– Pentru ce?
– Ei, știi tu, am petrecut multe nopți împreună…
– Și o să mai petrecem, stai liniștit! Tu mă faci mereu să îi fac pe oameni să rîdă, apreciez asta, deși, dacă îmi dai voie să îți spun, uneori mă faci să fiu de-a dreptul gravă și serioasă.
– Da, asta e, uneori n-am încotro.
– Știi cu cine am vorbit mai devreme?
– Cu cine?
– Cu Cărtărescu.
– Frumos din partea lui că te-a sunat.
– Nu, nu, eu l-am sunat pe el.
– L-ai sunat să îți spună la mulți ani?
– Hahaha, bine că ești tu amuzant… Nu, l-am sunat să îi mulțumesc, el mereu m-a făcut să arăt bine. Amintește-ți cum arăt în „Levantul”, de exemplu.
– Da, acolo arăți foarte bine.
– Tocmai de aia l-am și sunat pe Mircea.
– Ți-a răspuns?
– Nu. M-a sunat el înapoi și am vorbit puțin.
– Altfel, ești bine?
– Nu foarte bine. Uită-te și tu puțin pe Facebook să vezi cum mă vorbesc oamenii și, mai ales, cum mă scriu, e jale, spații aiurea înainte și după semnele de punctuație, tone de virgule între subiect și predicat, nu mai zic de diacriticele lipsă care mă fac să mă exprim ca o limbă retardată.
– Da, dar sînt destui care te scriu și te vorbesc bine, trebuie să recunoști.
– Da, mai sînt cîțiva… Scuze, trebuie să închid, văd că mă sună Klaus Iohannis, și doar am rugat-o pe Limba Germană să nu-i dea numărul meu. – Iulian Tănase