Cand ni se face dor de viitor (si stiu ca nu intra intr-un ghiozdan), asa-i ca ne-amintim si de clipe ca asta?
Povestea primei zile de scoala.
Mama m-a insotit la scoala in prima zi asa cum si alti parinti isi adusesera copiii la scoala. Ne-am strans cu totii in curtea scolii. Uniformele pareau prea mari, ori poate noi prea mici pentru hainele alea de oameni mari. Curand a venit o doamna care mi-a tras mana din mana mamei si ne-a condus pe unii dintre noi, cei mai mici, in mai multe sali de clasa. Erau patru, separate. Acesta a fost momentul in care unii dintre pitici au inceput sa planga pentru ca parintii nu au fost lasati in salile de clasa. Eu n-am plans. Nu pentru ca eram viteaza ori mai mare decat ceilalti (chiar dimpotriva! eram cea mai mica, aveam 6 ani impliniti doar de o luna jumatate), dar n-am plans pentru ca eram deja obisnuita cu „despartirile”: fusesem deja la gradinita!
Invatatoarea noastra era extrem de ocupata sa ne scrie datele, sa ne dea abecedarele, asa ca noi am avut destul timp pentru a ne imprieteni. Dar unii dintre ei au continuat sa planga, in timp ce parintii lor priveau din curtea scolii prin ferestre. Curand s-a auzit un clopotel: era semnalul primei recreatii din viata noastra! Unii dintre noi au iesit in curte. Alti cativa, ca mine, au ramas in scoala. Si astfel am facut cunostinta cu chioscul de unde aveam sa-mi cumpar, cu banii pe care mama avea grija sa mi-i dea in fiecare zi, tot felul de prostii de mancat sau de baut (pentru ca de-acum eram mare, nu puteam sa ma duc precum tancii de gradinita cu pachetelul facut de mama de acasa!). Si asa am facut cunostinta cu „The cookie monster”: