Reflecţie şi oglindiri.
De ce ne e frică de pur şi simplu? Sau de „pur şi simplu”?
Ne ataşăm de ele, ne atrag, ne mişcă – lucrurile mici. Ajung mai uşor la sufletul nostru. Vrem puţin, simplu, liniştit. Cel puţin strigăm tare, în gura mare, asta, să audă toată lumea. Şi totuşi, paradoxal, ne temem de ele. Când vine vorba de o îmbrăţişare, un mesaj mic cu cel mai simplu „ce mai faci?” nu le primeşti, n-ai parte de ele.
Dar facem risipă de promisiuni: te voi iubi toată viaţa, nu te voi părăsi/înşela/minţi niciodată, de-alea cu forever, până când moartea ne va despărţi … vorbe mari pe care nu suntem în stare să le ducem în spate nici preţ de-o plimbare … De ce aşa, când nu vrem decât lucruri de-alea mici: un umăr, o mână întinsă, o mângâiere?
