Chiar toti suntem experti?

Toti suntem experti: fotografi, scriitori, cunoscatori de fashion (ca ii jignesc daca spun moda). Toti ne pricepem sa criticam mancarea, sa facem un review pentru TV sau pentru filme, toti dam lectii de reusita in viata, de dezvoltare personala desi (unii) suntem aproape ratati, toti ne credem guru in ceva cand de fapt adevarul e altul: un puturos ce sta in fata computerului si doar face reblog unor articole (asta in cea mai onesta varianta) scrise de altii despre lucruri pentru care el nu se lupta, pe care nu le cunoaste.

Ai un telefon? Esti un fotograf.
Ai un blog? Esti un scriitor (ori dupa caz jurnalist, trainer ori mai stiu eu ce).
Porti haine? Esti expert in fashion.
Mananci in fiecare zi si frecventezi restaurantele? Esti un food critic de cel mai inalt calibru! Ce daca nu ai un notes si un sef la un ziar ori o revista?! Daca esti inarmat cu un telefon, o opinie pripita si un blog pe care sa-ti publici propriile comentarii te consideri indreptatit sa-ti dai cu parerea. Dar oare chiar sunt ele – comentariile – indreptatite, sunt ele niste review-uri, ori este pur si simplu nevoia de a simti ca opinia ta este mai presus de a altora?

Ce se intampla cand toate mediile sunt saturate pana la punctul exploziei? Cand toti, si mamele lor si cei mai buni prieteni, se auto-proclama experti?

Ce se intampla cu scriitorii care muncesc intens an dupa an la ceva in care cred si despre care nimeni nu stie ca exista?

Ce se intampla cu adevaratii fotografi care nu posteaza pe Instagram si care-si judeca creatia ca pe o forma de arta (ceea ce si este in cazul unora) si nu ca pe un trend de smartphone?

Ce se intampla cu cei ce nu urmeaza trendurile, care nu respira moda pentru ca asta e modul lor de viata si nu ceva in care s-au transformat de dragul modei?

Este chiar totul numai vanitate? Insecuritate ce cauta permanent aprobare? Nevoie de atentie? Sunt toti acesti oameni artisti? Trend-seekers? Sau doar incearca sa se adapteze si folosesc orice mijloace disponibile?

Sunt artistii speriati de greutatea luptei ce sunt nevoiti s-o duca in munca lor, de numarul anilor ce sunt fortati sa-i sacrifice ca sa creeze ceva dincolo de internet? Stiu artistii ca sunt artisti cand se uita in oglinda? Sau uita ei ce sunt si le pasa numai de creativitatea lor?

Daca va place moda purtati pur si simplu hainele cat sa va simtiti in pielea voastra, sa va reprezinte, sau trebuie sa aratati celorlalti ce bogata va este garderoba si ce vitezoman(a) sunteti in schimbarea hainelor si accesoriilor?

Va place mancarea pe care ati gatit-o din ce-aveati prin frigider si ati savurat experienta procesului? Sau trebuie sa postati fiecare fel de mancare ingerat pentru a va reaminti cat de sanatos sunteti, cat de ecologic mancati, cum carnea nu are ce cauta in sistemul vostru?

Este scrisul suficient? Daca scrii la o carte cinci ani si nu mai mult de cinci persoane o vor citi si vor ramane cu ceva din paginile ei, e destul? Daca pleci intr-o excursie, mergi la un eveniment, vizitezi un muzeu, un parc, un lac, un rau, e experienta asta suficienta? Experienta in sine are valoare numai daca stiu si altii ca ai fost acolo?

Pare ca suntem satui sa tot fim satisfacuti de ceva-uri si vrem ca satisfactia sa dureze o vesnicie, sa fim „liked” de catre altii, sa fim vazuti, sa fim arhivati pe un server.

Nu putem lua masa cu prietenii si pastra amintirea unei seri minunate in mintea si inima noastra, nu putem face fotografii fara sa le share-uim cu altii, nu putem merge undeva fara sa stie ceilalti unde suntem?

Ne-a fost intotdeauna si dintotdeauna frica de singuratate, dar de-acum experientele noastre nu ne mai pot apartine doar noua. Suntem in nevoie si experienta a ceva care dureaza cateva minute, cateva ore, nu mai e suficienta. Vrem mai mult, cerem mai mult si folosim internetul si tehnologia spre a fi siguri ca o avem si ca toata lumea stie ce facem si in ce ne transformam. Dar nu e asta o dovada de superficialitate? Ori chiar de impostura? (photo: Tumblr.com)