Barcelona, orașul lui Gaudi

Barcelona, orașul lui Gaudi – de Adina Stefanescu

Gaudi a avut viața tipică a unui artist genial, adică a fost nefericit, sărac și nerespectat. S-a născut într-o familie cu 5 copii, care au murit sub ochii lui rând pe rând. După ce i s-a stins toată familia și i-a mai rămas doar tatăl și o nepoată de soră, i-a luat cu el și s-au mutat în Barcelona. Din copilărie suferea de crize serioase de reumatism și nu a scăpat toată viața de ele. Din cauza durerilor de reumatism se deplasa deseori pe un măgar. A devenit vegetarian din tinerețe, sperând că își ameliorează sănătatea. A fost un om solitar până la sfârșit. Nu s-a însurat și nu a avut copii. A iubit o singură femeie mulți ani, care însă i-a respins dragostea și nu a vrut să se căsătorească cu el. Fidel de felul său, a găsit în Dumnezeu un reper de neclintit. Era de-a dreptul habotinic, de unde i s-a tras și renumele de „Arhitectul lui Dumnezeu”.

Nu-i lipseau ciudățeniile din caracter. De pildă, nu suporta să poarte pantofi noi. Își punea cunoscuții să îi poarte o vreme pantofii; după ce erau suficient de uzați, îi lua el. Era și un catalan naționalist convins. Cu ocazia unei sărbători, prin anii ’20, a fost arestat de un polițist pentru că refuza să vorbească limba spaniolă. El vorbea catalana. A trăit o viață plină de privațiuni, mai ales în ultimii ani, când toată energia lui vitală era îndreptată spre construirea Sagradei Familia. În catedrală locuia, mânca, dormea și muncea până la epuizare. Ajunsese atât de jegos și prost îmbrăcat încât a fost confundat cu un cerșetor în timp ce traversa strada și un tramvai l-a lovit provocându-i leziuni foarte grave. Doctorii nu i-au acordat îngrijiri și a murit în chinuri după 2 zile.

Șansa și norocul lui ca artist au fost în persoana contelui Eusebi Guell, un industriaș bogat cu origini nobile. Aproape toate comenzile au venit de la el. Guell a crezut în talentul lui Antonio Gaudi și l-a susținut, în ciuda unei notorietăți destul de proaste pe care o avea artistul. Acesta i-a dat mană liberă să-i construiască un palat în centrul orașului și așa s-a născut Palatul Guell, reședința acestei familii instărite. Cu o fatadă destul de sobră, ea nu impresionează decât prin hornurile conice ca niște brazi de jucărie. Ăsta avea să fie abia începutul manifestărilor sale extravagante. Gaudi era obișnuit ca autoritățile să se opună vehement construcțiilor sale. În timpul vieții i-a fost premiată totuși o casă, a luat premiul „Builing of the year” pentru casă Velvet.

7 construcții care fac parte din Patrimoniul UNESCO: Casa Batllo. Parc Guell, Sagrada Familia, Palatul Guell, Casa Vicens, Casa Milà și Biserica Colònia Güell.

Încadrate în stilul Art Nouveau, clădirile și parcul ridicate de el au ceva organic – linii curbe, forme neregulate, combinații de fier și sticlă, dar mai ales ceramică colorată și smălțuită, în mozaic sau în relief.

Al doilea în topul bulevardelor vestite ale Barcelonei, după Las Ramblas, Passeig de Grácia deține întâietatea în ceea ce privește luxul: e considerată cea mai scumpă stradă din întreaga Spanie, e ticsită cu magazine exclusiviste, hoteluri de lux și sedii de firme și are cea mai mare concentrație de clădiri construite în stil modernist. Aici se găsește și celebra casă Batllo a lui Gaudi. La numerele 35, 41 și 43 de pe Passeig de Grácia se află trei clădiri moderne, asemuite cu cele trei zeițe grecești care au concurat pentru mărul ce purta inscripția „celei mai frumoase”. Casele fac parte din așa-numitul „Bloc al discordiei”, frumusețea lor fiind un motiv de contradicție în spațiul urban, e adevărat, fără efecte concrete. Ele sunt Casa Lleó-Morera, proiectată de Lluís Domènech i Montaner, Casa Amatller, creația arhitectului Josep Puig i Cadafalch, și Casa Batlló, renovată de Antonio Gaudí. Turiștii pot decide care dintre ele este castigătoare acestui concurs imaginar, cu tematică arhitecturală și de inspirație mitologică.

La Pedrera este una dintre cele mai neobișnuite clădiri de apartamente care s-a construit vreodată. Posibilii chiriași au fost foarte reticenți în a își lua camere aici pentru că pereții au forme neregulate și se temeau că nu le vor putea mobila incăperile. Clădirea este mai mult o sculptură decât o clădire.

Despre Sagrada Familia s-au spus de toate. Au fost mulți oameni de cultură și artiști, printre care și Picasso care o considerau ceva hidos și oribil. Catalanii fac eforturi mari să o termine totuși până în 2026, atunci când se vor împlini 100 de ani de la moartea lui Antonio Gaudi. Chiar el spunea ca nu știe când va fi gata, căci clientul lui (Dumnezeu) nu se grăbește.

Oricum ar fi considerate clădirile lui Gaudi, Barcelona nu ar fi Bacelona fără ele. După moartea lui Gaudi s-a creat o adevărată emulație artistică în arhitectură, formându-se foarte mulți arhitecți care l-au imitat și care au creat o atmosferă gaudiană orașului.

Casa Mila sau La Pedrera, cum i se mai spune, datorita apartamentului de sus, care a re si o terasa fabuloasa