Completăm cu imaginaţia
„Mircea Vintilă a cântat aseară în Oradea aşa cum face mereu, pentru prieteni, pentru cei care, chiar dacă în timp şi-au mai dat gusturile cu luciu, au păstrat în ei potenţialul bucuriei de a sta în preajma unui om bun. Într-un loc puţin mai mare decât o cameră micuţă, dar de prieteni plină ce-aveau şi foc în suflet şi-n ochi aveau lumină. Şi care l-au ascultat cu drag şi indiferenţi la ideea că muzica folk e perimată. Nu e, doar noi, uneori, într-o lume virusată şi mult prea preocupată. E şi greu să stai locului când totul în jur a prins viteză şi e greu să simţi cu adevărat când tot ce îţi transpare e o sumă de intrigi şi uri. Dar pe pământ încă avem de toate, şi noroi, şi stele.
Ultima oară când l-am văzut live, Mircea cânta într-o sală mare, încă neamenajată, cu o sonorizare incredibil de proastă, abia se auzea. Dar a contat prea puţin, îi ştiam versurile şi completam cu imaginaţia.
Ca şi aseară, la concert. La care nu am fost. Dar nu contează. Am completat cu imaginaţia şi am ascultat piesa asta. Iar în minte a revenit tot: gustul înghețatei la ”polonic”. parfumul din cofetărie. al gumei cu abțibild. gustul caimacului din care-mi dădea ilegal mama, când veneau vecinele în vizită la o cafea și era cald și bine. sunetul unic al râsului prietenilor mei când nu așteptam iarna ca să pierdem-vara. mirosul cărților din biblioteca orașului. al benzilor de magnetofon, al aromei de vinilie din fiecare disc proaspăt. al vederilor primite în plicuri de la depărtare.
Nu are niciun sens să le cauți, să vrei să le regăsești. Toate stau bine acolo unde sunt. Dar dacă se întâmplă, cum mi se întâmplă uneori când reascult un cântec, să ajungi exact, dar exact în clipa când l-ai ascultat prima oară, nu este nicidecum deja-vu.
E o senzație nouă, de deja tu.” – Liviu Balint