Ca ne place ori nu, timpul trece oricum. Dar daca tot trece, macar sa-l masuram cu instrumente potrivite …
Ceasul astronomic al Catedralei Lund din Suedia a fost creat la sfarsitul secolului 14. Dupa ce a stat ascuns intr-un depozit din 1837, a fost restaurat si pus la locul lui in 1923.
„De ce urăsc ceasurile?
Cine mă cunoaște știe că nu suport ceasurile. În casa mea există doar unul, un obiect decorativ vechi care nu funcționează. Dacă trebuie să dorm undeva, într-o casă străină, mă asigur că nu există niciunul pe aproape al cărui ticăit să îl pot auzi. Și dacă există, cu sau fara voia gazdei, îi scot bateriile sau il „sufoc” undeva.
Aveam 10 ani pe atunci. Una dintre cele mai mari plăceri ale noastre era să mergem la dispensar, unde lucrau părinții noștri. Ne luau din când în când, mai ales sâmbăta, când era mai puțină lume. Îmi plăcea să fac ordine în dulapul din cabinetul tatălui meu, dulapul cu medicamente de urgență. Erau acolo flacoane, cutii, fiole, toate etichetate și puse pe categorii de urgențe posibile, de la banalele plăgi tăiate până la stop cardio-respirator. Cunoșteam o grămadă de povești cu oameni salvați. Și altele cu oameni ce muriseră sub ochii și mâinile neputiincioase ale cadrelor medicale din sat până la venirea salvării din oraș. Cunoșteam tăcerile lungi și privirea în gol ale celor ce fuseseră martori la toate astea.
Femeia de serviciu a dispensarului era o ființă plină de viață, veselă, care râdea cu dinții metalici puși și ne învăța numele florilor plantate în față sau ne spunea povești. Își vopsea părul roșcat și din cauza asta îi spuneam vulpea. Când nu ne auzea. Când ne, îi spuneam tanti Victoria. Multe după-amieze am petrecut în curtea casei ei, la umbra viei, pe banca de lemn pe care așteptam cuminți turtele prajite sau caisele culese din spatele casei. Se mișca într-una, ca argintul viu. Și vorbea povestind câte în lună și-n soare. Uneori o durea stomacul. Si atunci punea o oala mare cu apă pe plită și făcea un ceai tare din mentă și sunătoare despre care zicea că e de leac. Turna în cana de tablă și bea cu înghițituri mici și dese, iar noi așteptam să își facă efectul ca să ne mai spună povești.
Vestea a căzut ca trăsnetul. Luată cu salvarea după o criză puternică de ceva ce părea ulcer (neinvestigat vreodată, deși se insistase mult în jurul ei), s-a întors de la spital cu un diagnostic ce suna pe cât de sec, pe atât de înfricoșător în urechile unui copil: neoplasm gastric cu metastaze. Adică?… Nu știam ce înseamnă.
Cancer. Tipic vremurilor de atunci și nu numai, nu i s-a spus o vreme de ce suferă, deși se topea de la o zi la alta. Nu mai mânca, nu mai avea putere, zâmbetul îi dispăruse, deși în prezența nepoților încerca să îl regăsească. A aflat în ziua de Paști. Și din acel moment a refuzat să mai lupte cu boala. Morfină. Morfină pe care i-o administra mama, la intervale regulate, din ce in ce mai dese. Și dureri cumplite pe care le înăbușea cu perna albă.
Mergeam noaptea să îi facă injecția, era vară. În fiecare seară intram în încăperea luminată doar de o veioză pusă direct pe podea și singurul lucru pe care îl auzeam erau gemetele ei și ticăitul ceasului. Nimeni nu îndrăznea să vorbească. Și dacă ai fi îndrăznit, ce ai fi putut spune? În fiecare zi trupul acela odată puternic se împuțina și se usca, căpătând aspect de mumie. Perfuziile încă îl hrăneau. Mirosea a dezinfectant pe bază de clor, a alcool sanitar și a moarte. Iar ceasul măsura, egal, momentele până la plecare. Uneori mă întrebam dacă odată cu ultima ei suflare se va opri și blestematul de ticăit. Suferința era cumplită, mai ales pentru cei din jur care se ascundeau să plângă. Și să se roage lui dumnezeu să o ia și să nu o mai chinuiască. A trăit mai mult decât preconizaseră medicii. A plecat într-o noapte, însoțită doar de ticăitul sec al ceasului vechi. În ziua înmormântării tot acolo era. Începuse altă numărătoare, numai de el știută.
Privind înapoi, mă întreb adesea de ce nu m-a speriat atunci moartea. De ce am privit-o, copil, atât de firesc. N-am găsit răspuns. Așa cum nu am găsit nici când au plecat alții.
Dar urăsc ceasurile. Probabil până când voi pleca și eu.
Și mai urăsc ceva: nepăsarea in fața durerii unor oameni condamnați la moarte a celor ce sunt direct responsabili ca drumul lor către final sa fie dacă nu plăcut, macar demn și scutit de degradarea data de chin. N-am evoluat în sensul asta in ultimii 30 de ani. Pentru conformitate, vezi declarațiile ministrului sănătății.” – Vadvirág Violeta