Iris

„Am avut odată ocazia să fiu prezentatorului unui eveniment care conținea și un concert cu trupa Iris. Ocazie e poate mult spus, să-i spunem supliciu, dat fiind că am oroare să vorbesc mulţimii. Dar am şi rău de înălţime şi totuşi ador muntele. Ba chiar şi de lăţime, dar îmi plac valurile. Iar Iris erau pe val atunci, cea mai credibilă trupă rock românească a momentului. Și dacă în ceea ce mă privește am fost constant, respectiv cea mai nefericită tentativă de prezentator ever, țin minte că înainte de concert l-am văzut pe Cristi Minculescu aproape prăbușit, pe un scaun. L-am întrebat dacă e ok și mi-a spus că e foarte obosit. Well, la doar cinci minute după, odată intrat pe scenă, deborda de energie și era plin de viață şi de bună-seara-prieteni.

Cântecele trupei Iris, crude la început, s-au copt în timp. Unii le-au cules şi s-au înfruptat din ele, alţii doar le-au privit cum cad sub propria greutate, alţii au făcut jam după ele, alţii com pot. Povestea lor nu mai sună la fel azi. Decât în amintire. Cum e și cea cu discul ăsta, ”Nu te opri”, pe care mi l-am luat pentru că avea grafica de Alexandru Andrieș, dar i-am cântat apoi versurile pe holurile liceului, ca formă naivă de protest că pauza se termina. Sau cum e cea de aici, ani buni după, scrisă atunci, la cald. Nu ca acum. Îmi țin încă o dată promisiunea făcută atunci când le cântam versurile astea, în timp ce Cristi își odihnea vocea:

”Pe străzile viselor am alergat
și v-am iubit și v-am cântat.
Iar când noi nu vom mai fi,
iar noaptea va fi zi,
vă veți aminti că a fost odată
Iris.”

IRIS, CEI CE VOR MAI FI (back forward)

V. Lumea aplaudă în continuare, dar mie parcă nu îmi vine. Iris au fost deja la un bis şi Cristi a plecat printre oameni, cu trupul urmat de trupă. Nu îmi vine să aplaud, pentru că ştiu că e destul. Au dat totul şi noi mai vrem. Nu ne săturăm. I-am văzut de atâtea ori şi încă nu ne săturăm. Suntem iristoviţi, dar mai vrem. De parcă ar fi ultimul nostru concert Iris. Nu mai e concertul lor, e al nostru.

IV. Lumea e în picioare. Undeva, afară. Dar lumea nu ne interesează. Suntem o mână de oameni şi o gură de refrene. Ne autoflagelăm palmele, ştiind că artistul e dator cu un bis. Deşi bucuria unui singur cântec ne-ar ajunge pentru un timp. Dar nu putem lăsa seara asta să seducă fără să cântăm „Iar când noi nu vom mai fi…”, uitând pentru o clipă că nu de noi e vorba, ci de ei. Floarea de iris are acelaşi parfum, dar parcă se simte miros de pământ. Nu vreau să mă gândesc. Sfârşitul nu-i aici, hai să aplaudăm, îl mai fentăm o dată.

III. Concertul se apropie de final. Concertul, reîntâlnirea cu Iristoria. Rockul românesc e în picioare, la 2 metri de mine. Sunt deasupra, dar mă uit în sus. Cristi se înclină, noi la fel. Le ştim cântecele pe de rost. Nu sunt surprize, nici nu le vrem. Ştiam la ce venim. Ştiam şi cu ce venim. Cu mult drag. Nu numai cu ei ne întâlnim, ci şi cu noi înşine. Fiecare are în el o floare de iris, cu înpământare. Îi ascult şi mă reîntâlnesc cu mine. Mă văd acum 20 de ani şi mai bine, la primul concert Iris, dintr-un oraş care pare mic, dar e doar bine organizat. Rock rebel, protestatar, cu sticla în buzunar, concert lăsat cu scaune rupte şi vorbe, tot felul de vorbe, cum că Iris ar fi o formaţie terminată. Mă văd după câţiva ani pe culoarele liceului, cântând la limita deranjului, cu prietenii, „Te voi aştepta, voi veni pe strada ta…” Mă văd apoi refuzând maturizarea la fiecare concert din anii care au urmat, pentru că simţeam aceeaşi veche bucurie de copil, pentru că rockul nu are vârstă. Doar cântăreţii, dar asta nu vreau să ştiu. Mă uit la Cristi. Îmi aprind o ţigară. Sunt bucuros şi trist, copil şi adult, relaxat şi ostenit de drum. Și el la fel.

II. Concertul a început. Cei care au venit în clubul ”Blue Monday” nu au nevoie de încălzire. Cântecele se ştiu pe de rost, parcă toată sala ar fi Iris plus formaţia de backing vocals. Îmi dau seama că nu îmi dau seama cum au reuşit cei de la Iris să rămână credibili şi atât de adevăraţi deşi au atâtea hituri. Cum de putem merge a nu ştiu câta oară la un concert cu ei şi bucuria să fie aceeaşi? Ascult şi cânt, ascult. Apoi îmi dau seama.

I. E duminică seara, 9 martie 2008. ”Ce facem în seara asta?” ”Ce alegere mai bună decât o întâlnire cu prietenii?” ”Ne întâlnim, apoi mergem la Iris, în Blue Monday?” „Păi, de ei era vorba.” – Liviu Balint
şi:

(foto via dreamingonline.blogspot.com)

Comentati?