A scrie este intotdeauna emotie. Mai jos o scurta colectie:
„Mă așez pe un loc liber din tramvaiul 14. Se urcă o conațională cu un bebeluș. Cel mic plânge. Cu un gest scurt, îi îndeasă o suzetă în gură. O linge ea mai întâi cu un plescăit. Mai are un copil, care mi se pare extrem de frumos și pare să aibă în jur de 3-4 ani. I se zăresc niște dinți albi, strălucitori și deși are părul încâlcit și mâinile zgâriate pare dintr-o pânză de Caravaggio.
Alături stă în picioare o domnișoară elegantă, într-un pardesiu lung, verde. Ce verde odihnitor! Mi-am pierdut privirea câteva clipe în el.
Telefonul domnului de lângă mine sună cu un tango, iar melodia – de altfel senzuală – se aude electronic și deranjant. Domnul e chel. Trag cu coada ochiului la el – domnului îi place tangoul! Zâmbesc vinovat – sau poate că nu, poate că un cunoscut i-a setat telefonul să sune așa. Și eu îi pusesem unei mătuși Smells like teens spirit de la Nirvana și am mințit-o că e singura care se aude bine.
S-a eliberat un scaun în fața mea. Văd că nu se așează nimeni, de ce oare? Poate că e murdar. Vagonul zdruncină cumplit.
Ce abur insuportabil se face în tramvai când plouă… Tocmai s-a oprit cu trăncănit de fiare la semafor. De-ar deschide puțin ușile! Pe geamurile jegoase se scurg picături în dâre lungi. Abia prin urmele clare se vede pavajul ud al străzii.
S-a urcat cineva cu un braț imens de trandafiri roșii. Și gândul îmi zboară iar… Cobor la prima. La spital. Cât să mai lupți?! Uneori luptăm din credință. Alteori poate pentru că ne este frică. Știm începutul, cunoaște și sfârșitul, dar parcursul, drumul ne sperie. Aiurea! Undeva tot ne întâlnim. Toți. Cu toții.” – Simona Preda