Vreme de stat sub paturi, cu o ceasca de ceai fierbinte si citit povesti. Eu am ales-o pe-asta de la Mia: Bunica Alba.
„Era o iarnă grea. Gerul prinsese pământul într-o chingă de gheață. Bătrâna cu obrajii de copil, cu părul alb, strălucitor, adunat într-un coc mic, la ceafă, fusese internată la spital, într-o seară din ajunul sărbătorilor. În oraș se simțea că Anul Nou e pe aproape. Oamenii păreau grăbiți, duceau, de colo-colo, pachete. Spre seară, aerul mirosea a cozonac. Și în spital se simțea că oamenii, chiar și cei bolnavi, chiar și cei bătrâni, se pregăteau de sărbătoare. Pe noptiere apăruseră brăduți stropiți cu parafină ori nuci poleite, ori câte o portocală.
Bătrâna nu avea brăduț la căpătâi, ci doar o poză veche, ținută multă vreme printre acte. Poza înfățișa un băiețel slăbuț, îmbrăcat în costum de marinar, și o fetiță urâțică, grasă, cu breton. Stăteau pe o treaptă acoperită cu un covor și țineau de mână – fetița un cerc și băiețelul o minge cu picățele. Copiii din poza îngălbenită aveau, acum, la rândul lor, copii și erau prea ocupați cu propria lor viață. Nu știau nici că bătrâna răcise, că avusese fierbințeală, că i se aprinseseră plămânii – cum spunea doctorul – și că niște vecini care țineau la ea o internaseră, în prag de sărbătoare, la spital.
După șase săptămâni, bătrâna păsări spitalul. Pe culoarele lungi și înguste o însoțiră, până la ușa de sticlă a spitalului, două surori – cu fața lucind de lacrimi – și șapte copii mici.
Se despărțiră, cu greu, în prag, făgăduindu-și să păstreze cu sfințenie taina. Era o taină mare:
În cele șase săptămâni, seară de seară, în salonașul copiilor bolnavi, bătrâna cu părul alb înfăptuise câte o minune. La ceasul când doctoriile fuseseră luate, când febra, parcă, mai scădea, când, deasupra paturilor luminate cu becuri galbene, sfioase, Moș Ene da târcoale, bătrâna cu glas dulce chema în jurul ei copiii – cei șapte, ca piticii din poveste. Pentru ei, spitalul, cu surorile și doctorii lui buni, ținea acum loc de casă și de părinți. Erau iubiți – chiar alintați – primeau păpuși în dar sau cuburi colorate. Dar nimeni, niciodată, nu se gândise să se așeze la căptâiul lor și să le spună ceea ce începea cu… „A fost odată, ca niciodată…”
În spitalul cenușiu, seară de seară, bătrâna cu părul nins spusese povești. Salonul copiilor avea acum oaspeți aleși. Erau acolo Cenușăreasa și Albă ca Zăpada și Fram și Harap Alb, Motanul încălțat intar pe horn și vrăjitoarele, năuce, zburau pe mături negre, gonite de Zâna străvezie…
… În ușa de sticlă a spitalului, mai înainte de a porni spre marele oraș, bătrâna cu păr nins își luă rămas bun de la surori, apoi se aplecă înspre copii – cel mic avea trei ani, cel mare, tuns chilug, doar opt – și le șopti o taină. Ea nu era o bătrână oarecare, venită la spital ca să se facă bine. Era chiar ALBĂ-CA-ZĂPADA prefăcută în Bunica Albă, pentru ca nimeni să nu prindă de veste, prin spital, pentru ca nimeni să nu știe vreodată că ea venise anume pentru ei, venise să le povestească despre lumea lui „A fost odată…” Pleca, din nou, la drum de iarnă, încredințată că de-acum încolo, în salonașul cu perdele lungi, pe lângă paturi, Frumoasa din pădurea adormită, alături de Cenușăreasa și de spiriduși vor sta de veghe, ca nu cumva copiii să se simtă singuri….” – Silvia Kerim (1931-2016), Bunica Albă