Pariul meu cu Dylan – Dacă declaraţia lui Bob e reală, e cea mai simplă explicaţie posibilă la tăcerea din ultimele săptămâni: “The news about the Nobel Prize left me speechless.” Deja pariul meu e pe jumătate câștigat. Spuneam acum o săptămână că va accepta și că apoi va dona suma aia de bani, altfel nu voi mai scrie un an despre el. Dylan a acceptat, pot deja scrie până în aprilie. Scuze.
Pariul meu cu Dylan by Liviu Balint – Octombrie 20, 2016
„Lou Levy, who ran Leeds Music, told me outright: there was no precedent for what I was doing, that I was either before my time or behind it. He told me that if I was before my time – and he didn’t really know that for sure – but if it was happening and if it was true, the public would usually take three to five years to catch up – so be prepared. And that did happen. The trouble was, when the public did catch up I was already three to five years beyond that, so it kind of complicated it.” (Bob Dylan)
Nu, nu e vorba că aș avea eu cu Dylan vreo oarecare prin soare. Nu, nici chiar eu nu am reușit să-l contactez, cum n-au reușit cei cu Nobelul, după cum se aberează prin presa online. Sunt uimit câtă lume a ajuns brusc să-l cunoască pe Dylan și, mai mult, chiar să-l știe. Bine, ca să fim sinceri, majoritatea celor care au scris pe blogurile personale sau pe site-uri online au făcut-o doar pentru trafic. E chiar amuzant că Bob Dylan a ajuns o sursă de trafic, după ce în anii 60 le făcea cadou Beatleșilor primul trip adevărat. But the times they are a-changing.
Revenind. Pariul meu cu Dylan.
După ce a lezat încă o dată sensibilitatea celor care nu-l înțeleg, în buna tradiție exersată de-a lungul vieții sale, prin vina de a-i fi acordat Nobelul pentru literatură, au apărut iar reacții rupte-n două, legate de ideea că ignoră onoarea ce i s-a făcut: unii că ar fi o aroganță spre nesimțire din partea lui, alții că ha, ăsta e Dylan, e cool.
Well, nici una, nici alta. Cei cu Nobelul nu au spus că au renunțat să mai încerce să ia legătura cu el. Au spus doar că așteaptă un răspuns direct, după ce a comunicat amiabil cu cei din preajma lui Dylan care se ocupă cu comunicarea. Decernarea premiului e abia în 10 decembrie. Așa că timp mai este. Deocamdată, Dylan are și alte treburi și e profesionist pur sânge. Și nu, nu așa face Bob Dylan, nu refuză sau își bate joc de premiile ce îi sunt acordate. Și chiar are multe și meritate, orice ar chibița criticii mereu existenți în umbra sa.Pariul meu cu Dylan e așa, read my tu lips:
Spre dezamăgirea unora care se așteaptă ca Dylan, ca și Sartre în 1964, să refuze distincția, nu doar că va răspunde în mod oficial, dar va fi chiar prezent la decernare, unde va răspunde multora dintre acuzele din zilele astea. Mai mult, premiul ăla de un milion de dolari nu-l va ține pentru el, ci îl va dona unei cauze, așa cum a făcut și cu banii din vânzarea albumului său ”Christmas in the Heart”, din 2009, care au mers către organizații care luptă împotriva foamei: ”Feeding America”, din State, United Nations’ World Food Programme și Crisis, din Marea Britanie.
Ok. Dacă Dylan nu va face asta, un an de zile nu voi mai scrie nimic despre el, iar prietenii știu de ce ar fi asta atât de greu pentru mine. Dar nu dați încă drumul la artificii. Și eu, și Dylan, suntem relaxați în privința asta.
Bob Dylan watching television at his home in Woodstock, 1964.Încă un lucru, apropo de discuțiile fără sens din ultimele zile. Reacțiile de după acordarea Nobelului mi-au demonstrat rigiditatea unor oameni mult prea lezați în amorul propriu de ideea că literatura nu mai e dintr-o dată ceva ce doar ei înțeleg, că poate ajunge la oameni mai puțin înzestrați decât ei, cu mai puține în cv. Reacția unora a fost că din moment ce poate ajunge la atât de mulți oameni, premiul acordat lui e musai o mizerie, că să dai un premiu de așa mare nobelețe unui om al oamenilor e o dramă pentru cei care știu ei ce înseamnă literatura: o nișă, o lume secretă unde intri doar dacă ești foarte deștept, așa cum sunt ei, și dacă știi combinația secretă a cifrului . Nu, literatura trebuie să fie accesibilă oricui și nu prezentată ca fiind ceva exclusivist, pentru că tocmai aroganța asta din interiorul cercului îndepărtează. Oricine trebuie înainte de toate să vrea să citească!
Iar ideea că vai, oroare, sunt cântece, nu cărți, e deplasată din start, știut fiind că literatura nu a fost mereu scrisă, ci povestită, cântată, că a existat un timp al trubadurilor, al barzilor, al truverilor.
Revenind la Dylan, ce a spus artistul dadaist francez Francis Picabia i se potrivește perfect: ”Nu am nevoie să știu cine sunt. Știți voi asta foarte bine.” Apropo de retorică:
The answer, my friends, is blowin’ in the wind
Din discursul de juma de oră susținut anul trecut de Dylan, când i-a fost acordată distincția ”MusiCares Person of The Year” am ales câteva dintre ideile sale, care poate ar trebui citite de unii înainte să se lanseze împotriva lui și care, cu siguranță, răspund multor întrebări care nu au fost nici măcar puse. Da, da, a fost prezent și a vorbit:”My songs seem to divide people. Even people in the music community.
People in the critical world too. Critics have always been on my tail since day one. Seems like they’ve always given me special treatment. Some of the music critics say I can’t sing. I croak. Sound like a frog. Why don’t these same critics say similar things about Tom Waits? They say my voice is shot. That I have no voice. Why don’t they say those things about Leonard Cohen? Why do I get special treatment? Critics say I can’t carry a tune and I talk my way through a song. Really? I’ve never heard that said about Lou Reed. Why does he get to go scot-free? What have I done to deserve this special treatment? Why me, Lord?
No vocal range? When’s the last time you’ve read that about Dr. John? You’ve never read that about Dr John. Why don’t they say that about him? Slur my words, got no diction. You have to wonder if these critics have ever heard Charley Patton or Son House or Wolf. Talk about slurred words and no diction. Why don’t they say those same things about them?
„Why me, Lord?”
Critics say I mangle my melodies, render my songs unrecognizable. Oh, really? Let me tell you something. I was at a boxing match a few years ago seeing Floyd Mayweather fight a Puerto Rican guy. And the Puerto Rican national anthem, somebody sang it and it was beautiful. It was heartfelt and it was moving. After that it was time for our national anthem. And a very popular soul-singing sister was chosen to sing. She sang every note that exists, and some that don’t exist. Talk about mangling a melody. You take a one-syllable word and make it last for 15 minutes? She was doing vocal gymnastics like she was a trapeze act. But to me it was not funny.
Where were the critics? Mangling lyrics? Mangling a melody? Mangling a treasured song? No, I get the blame. But I don’t really think I do that. I just think critics say I do.
Sam Cooke said this when told he had a beautiful voice: He said, „Well that’s very kind of you, but voices ought not to be measured by how pretty they are. Instead they matter only if they convince you that they are telling the truth.” Think about that the next time you are listening to a singer.
Times always change. They really do. And you have to always be ready for something that’s coming along and you never expected it.”
