La sfarsitul relatiei lor a intrebat-o daca vor putea ramane prieteni. Fata ei – fara expresie pana in acel moment – a prins brusc viata: „Nu. Pentru ca noi oamenii punem prietenii in cutii. Ii vezi o data la nu stiu cat timp, uneori mai des, dar totusi au locul lor bine determinat in viata ta. Propria „categorie”. Asta este unul din lucrurile extraordinare in a fi iubitul cuiva: nu ai o cutie in viata lui/ei pentru ca esti parte din toate cutiile. Esti prieten, iubit, confident, fiecare in parte si toate la un loc. Nu vreau sa fiu pusa in una din cutiile tale si nici nu vreau sa te micsorez ca sa te potrivesti intr-una din ale mele.” – adaptare dupa J.Carroll; photo credit: travel by Michael Williams
Iulian Florea
- Edit
Nota pe care o acord acestei postari: 9.
Este un text frumos. Si o modalitate speciala in a da inca o definitie pentru iubire. Nu am dat nota maxima pentru ca nu ni se releva si partea de dupa. Adica, dupa ce iubirea moare, unde il plasam in noi pe fostul iubit? Adevarat ca iubitul, ca prezenta fizica, poate fi inlaturat total. Dar memoria lui, asta nu se poate transforma in neant, niciodata (si, apropo de memorie, am sa postez un comentariu si la postarea ultima din seara asta, cea cu memoria, unde si acolo am un alt punct de vedere).
Iubirea, ca orice cunoscut sau intuit sau presupus lucru din Universul cunoscut, se naste, se dezvolta, atinge apogeul, descreste, se stinge. In tot acest timp al evolutiei, ea este purtatoare de informatie. Eu ma intreb: cand dispare ca element, in locul sau ramanand doar informatia, pe ea – informatia ce salasluieste in memoria noastra, in ce-o transformam?! In prietenie? In amintire? In dor? In ura? In vis? In cosmar? In lumina?
Nu stiu. Insa sigur, in ceea ce ma priveste, cand cineva ajunge a fi invaluit de inima-mi, dupa, nu se transforma in nimic din cele enumerate mai inainte. Ramane doar un tot in launtru-mi.