Buen Camino, Veronica

Buen Camino este salutul pelerinilor pe Camino de Santiago.

Sunt Veronica Soare si, la inceputul lunii iunie, plec sa strabat Camino de Santiago. Ma asteapta o calatorie lunga, aproximativ 33 de zile si 880 de km pe jos, cu rucsacul in spinare si inima plina 🙂

Imi doresc sa traiesti drumul acesta impreuna cu mine, asa ca am sa iti daruiesc in fiecare zi o colectie de rasarituri, apusuri, oameni, locuri si povesti.

Pornesc din Franta, de la poalele Pirineilor, din Saint-Jean-Pied-au-Port, traversez nordul Spaniei, de la est la vest, până în Santiago de Compostela și apoi încă puțin, până la Finisterre – fin de terre – „capătul lumii” – unde abia aștept să văd apusul îmbrățișând oceanul 🙂

~ 880 km
~ 33 de zile

#minunipeCamino e o poveste de strângere de fonduri pentru Inima Copiilor. Poți sprijini proiectul cumpărând simbolic pași, donând astfel către această asociație care de zece ani face minuni pentru copii.


Încerc să scriu povestea acestei zile, dar sunt foarte obosită și cuvintele se rătăcesc și ultima postare m-a frânt și-am plâns de dor de tata, pe o băncuță pustie, lângă un râu din spatele locului în care m-am cazat. Până reușesc să o scriu vă las cu un gând din drumul meu de azi. Suntem suma poveștilor pe care le întâlnim și pe care suntem dispuși să le ascultăm. Noapte bună.


Cu Carryck n-am reușit să stabilim când ne-am întâlnit, dar eu cred că a fost în Pamplona, la acel albergue unde mi-am petrecut seara stand la fereastră și privind trecătorii. Ne-am tot găsit pe drumul pe care el l-a început cu mama lui, care intre timp s-a întors în Franța, la prietenul ei. Carryck merge până la capăt. Știe de Camino de la un profesor pe care îl apreciază și care și-a cunoscut soția aici. E absolvent de Arhitectură în California și lucrează pentru un ONG. Cu el am trăit momentul ăla suprarealist de care v-am povestit, soarele luminând scurt o bucată de câmp auriu într-un alb ireal. Veronica, did you just see that? El a fost câteva zile unul dintre… oamenii mei. „My people”. Fun to be around, spiritual, always helping you out. E bine să îl știi în preajma. Despărțirea de el m-a învățat să… let go. Sau l-am lăsat să înainteze mult într-o dimineață, până n-a mai fost nici un punct în zare, ca să învăț asta. Nu e departe, e pe o rază de câțiva km, dar nu ne-am văzut de o săptămână. Și cine știe dacă au când… dar el și-a împlinit misiunea cu mine. Dacă venim în viețile celorlalți cu un rost atunci rostul întâlnirii cu Carryck a fost să învăț să… let go. N-a fost ușor, dar… ‪#‎minunipeCamino‬ ‪#‎ziua17‬


Pregăteam spectacolul de licență, jucam rolul madamei bordelului într-o piesă scrisă de un spaniol inspirat de tabloul lui Picasso, Domnișoarele din Avignon. Una dintre fete avea o replică – hai să ne pregătim, poate vin americanii – de care mi-am amintit neașteptat deunăzi, pe o terasă unde eu, Petra și Lorea am oprit sa ne răcorim, la finalul zilei. Eu tocmai incheiasem o partidă scurtă și cuprinzătoare de plâns, încurcasem numele satului unde trebuia să ajungem, mai aveam de mers un kilometru prin soare, iar vestea asta mă sfârșise. Fusese o zi pe îndelete, cu opriri lungi și dese, era târziu și abia așteptam să fac duș. Îmi reveneam așadar la umbră, Lorea comanda apă și înghețată la bar, Petra umbla prin rucsac. O văd la un moment dat că se dă cu parfum din micuța mostră pe care a adus-o cu ea. O sticlă de parfum pe Camino e un lux pe care n-are rost ca spatele să-l resimtă. Dar eh, femeile, vor măcar un pic. Așadar o văd aplicând un strop pe gâtul ei. O privesc și râd – ceea ce după plânsul de mai devreme e cathartic – nepricepând de ce se parfumează acum, pe terasa asta pustie. Ea se uită la mine și îmi răspunde – sigur, în alt context – dar cu „micul adevăr” pe care îl voiau profesorii noștri de Actorie. Maybe the Americans are coming, zice, referindu-se la niște băieți pe care i-a văzut pe drum.
Poate vin americanii. Am râs cu lacrimi și de câte ori mă voi gândi la ea o să-mi vină în minte mimica ei, vorbele, momentul ăla adevărat și curat feminin. Maybe the Americans are coming.


Do you have enough water?, mă întreabă un nene francez care mă depășește azi, în pustiu. Mai aveam vreo patru km până la prima cafenea și da, aveam nevoie. Eu puteam să îi cer, el putea să nu mă întrebe. M-o fi văzut înceată încă de când se îndrepta spre mine, nu știu. Dar simplitatea cuvintelor lui m-a urmărit toată ziua. Do you have enough water? Mi-e dor de tine, atât. Aș fi vrut să fiu acolo, alături de tine. Cuvinte neașteptate care risipesc sete, dor sau ceață. În câteva clipe ești altul. Fiecare dintre ele a făcut o diferență mare pentru mine intr-un anume context fizic sau sufletesc, în această a treia săptămână a mea pe Camino. Spre ele mă uit acum, privind în urmă. În ciuda tuturor durerilor a fost o săptămână bună. Ceea ce îi doresc și următoarei și vouă. Noapte bună.


Feel like home, you can take anything, îmi spune David după ce mă opresc în… casa lui, bucata de teren pe care aflu apoi că își duce de șapte ani viața. You can take anything. Pe o masă și pe câțiva butuci de lemn se găsesc de toate. Dar de toate. Ca la magazin. De la felii de pepene roșu și piersici la suc de mere, ceaiuri de toate felurile, sirop de arțar cu care să îl îndulcești. Văd inclusiv pudra bio de guarana, pe care eu o folosesc acasă, dimineață, pentru energie, și din care am căutat inutil aici, în orașe mari și din care am primit o punguță generoasă de la Susie, dar nu asta vreau să spun. You can take anything. It’s free. Disfruta. Enjoy. Asta ți se spune și stă scris pe o tăbliță. Nu înțeleg cum vine asta și la un moment dat întreb dacă pot să iau o felie de pepene. Sigur că da, ia orice, aud iar, cu tonul acela binevoitor care în anii ăștia a înțeles că noi n-am înțeles și că ne temem. Că unii mergem mai departe la fel, alții deschidem ferestrele. Mă așez pe o saltea și nu îmi vine sa cred ce moment trăiesc. Pelerini trec, salută și pleacă mai departe. Sau se opresc și, ca mine, nu înțeleg exact din prima ce cadou ne fac David și Susie prin ceea ce au construit în pustiu, între două sate, lângă un câmp auriu. Acolo e viața lor, tihnită, departe de lumea dezlănțuită. Ușa lor – inexistentă fizic – e deschisă pentru oricine. You can take anything. Enjoy. Dar noi nu înțelegem. Cum adică să iau orice? Nouă ne e frică de orice. Uneori credem că nu meritam. Ni se lasă ușile deschise și dintr-un motiv sau altul ne temem să intrăm. Cu gândul asta am plecat eu din oaza construită de David, căruia acum un an i s-a alăturat Susie, care – ca mine, s-a oprit să se odihnească – dar care n-a mai plecat. Cred că toate bunătățile cu care ei te îmbie sunt o poartă spre o lecție. Că ar trebui să… enjoy mai mult, să nu ne mai temem de uși deschise, să ne punem mai puține întrebări. – din Murias De Rechivaldo, Spain, Veronica Soare·

13537551_10208370002226438_1479023998612942465_n

13438862_1072486062818636_2092578322441992653_n

13466365_1072486026151973_1247519853825895611_n

13512120_1072486172818625_1320465506306036519_n

Fotografii si text – Veronica Soare

2 comentarii pe “Buen Camino, Veronica

  1. Pentru cei care nu se multumesc doar cu textul si cateva poze le recomand filmul The Milky Way de Luis Bunuel. Un film foarte special care descrie drumul pana la Santiago de Compostela. Nu e un film pentru cei slabi de inima… 😉

Comentati?