„În ’88 tata a decis că ne mutăm de la sat la oraș. Trăiam bine la țară. Eu comunismul nu l-am simțit prin foame sau lipsuri materiale. Lipsa libertății de exprimare era cea care mă uimea, copil fiind. Că, de exemplu, nu se putea vorbi dincolo de ușa casei despre faptul că tata asculta seară de seară Europa Liberă. Sau că la petrecerile de hram și de paște se spuneau bancuri cu Ceaușescu. Sau că romanul Cel mai iubit dintre pământeni era ascuns în spatele unor cărți de Medicina internă în biblioteca lui și nu era în cea pe care o foloseam toți.
Aveam o gospodărie țărănească. Tata venea „de pe teren” la 4-5 după-masă și se apuca să facă curațenie la porci și la găini, să taie lemne sau să planteze și să ude răsadurile din grădină vara. Mama gătea și spăla – până dădea iarna – afară în curte la mașina de spălat Albalux 9, care nu clătea, nici nu storcea. Avea mâinile roșii și umflate deși lucra la dispensar. Și era normal. Așa aveau toate femeile.
Școala la care mergeam era în alt sat. Acolo erau profesori calificați. Iarna porneam pe întuneric. Aveam 10 ani. Nu mă însoțea nimeni. 3 km dus, 3 întors. Când mi se făcea frică începeam să cânt. Sau, dacă era vară, admiram lanul de grâu presărat cu maci, ce se întindea de la ieșirea din sat până în celălalt. Probabil de acolo mi se și trage dragostea pentru florile de câmp. Doi ani am mers singură. Din clasa a VII-a a venit și frate-meu.
În ’89 începea și sora mea a V-a. Eu a VIII-a și, inevitabil, liceul. S-au gândit că e mai bine să ne scape de navetă și să ne mutăm. Nu știu cum, a găsit post pentru mama repede. Și un apartament uriaș între cele noi ce se construiseră recent pe bulevardul principal din oraș. Când ne-am mutat, în august, ni se părea o altă lume. Una nouă pe care abia așteptam să o descoperim. Am stat două săptămâni fără apă și curent în noua casă. Dar cel mai ciudat era faptul că trebuia sa încuiem ușa, să stăm la coadă pentru a cumpara pâine sau lapte, să vedem ca în magazine nu era nimic în afară de conserve si pește congelat… Eram uimiți. Nu înțelegeam de ce am plecat de la bine la rău, chiar dacă fiecare conștientiza importanța școlii.
La scoală … dezastru. Ne-a luat luni să ne acomodam. Eticheta de „țăran” îți era aruncata cu o răutate și o plăcere aproape incredibile la niște copii. Acum stau și mă gândesc. Cred că în sufletul meu am ramas țărancă până azi, dacă asta înseamnă să simți, să fii lângă cel ce are nevoie, să întinzi o mână și să împarți bucata ta de pâine cu cel ce vine cu geanta goala. În sat așa făceam. Și n-am uitat niciodată.” – Vadvirág Violeta (fotografie © Sorin Onișor)