Tesatoarele
Fiice ale siestei, melci palizi ce se ascund de soare,
în orice curte cu vase de lut otrava şi răbdarea lor se răspândeşte;
pe terasele întunecate, pe trotuarele din cartier,
în orice gol în care timpul s-a transformat într-un pulover.
Ştiu că ele ţes peste noapte, pe ascuns; se dau jos din pat
şi ţes în tăcere, în întuneric; am stat în moteluri
unde fiecare cameră întunecată era o urzitoare, o mânecă gri
sau albă furișându-se pe sub uşă; ţes în bănci
în săli de baie, ţes în spatele geamurilor aburite
şi în paturi reci, ţes cu spatele la soţii lor care sforăie,
ţes uitare şi prostie şi lacrimi, ţes zi şi noapte, ţes haine lăuntrice,
ţes sacul în care inima e sufocată,
ţes ciucuri roşii şi mănuşi mov pe care le leagă în jurul genunchilor noştri
iar vocea noastră este ghemul de aţă pentru ţesătura voastră, o dragoste de păianjen şi această sfârşeală
ne învăluie, ne îmbracă sufletele într-o ţesătură în lanţ de cruciuliţe Santa Clara.
Moartea e o ţesătură fără culoare şi voi o ţeseţi pentru noi.
Acum au ajuns aici, acum se ridică fără niciun cuvânt doar mâinile lor în care sclipesc acele,
au mâini ieşind din feţele lor, mâini ieşindu-le din piept,
sunt miriapode, miriamâini ţesând într-o tăcere insuportabilă
de tangouri şi discursuri. (Julio Cortázar – Ţesătoarele / traducere Cristina Snyder; ©Photo Ulf Andersen/Getty Images))