Din pacate nu am reusit sa aflu numele autorului textului original si nici al celui ce l-a tradus in limba romana, dar este fara indoiala o poveste frumoasa ce trebuie citita:
Pe cand eram copil, tatal meu a facut rost de unul dintre primele telefoane din cartier. Imi aduc perfect aminte de ladita aceea din lemn lacuit, montata in perete. Receptorul stralucitor atarna intr-o parte. Eram inca prea mic ca sa ajung la telefon dar ascultam, mereu fascinat, cum mama mea vorbea cu el. Apoi am descoperit ca undeva, inauntrul acestui aparat, traia o persoana uluitoare. Numele ei era „Alo Centrala” si nu era nici un lucru pe lumea asta, pe care ea sa nu-l stie.
Alo Centrala putea sa-ti spuna numarul oricui si in plus, ora exacta. Experienta mea, cu acest duh inchis (nu intr-o sticla), a venit intr-o zi cand, in vreme ce mama era in vizita la o vecina iar eu ma jucam la bancul de scule din pivnita, mi-am lovit un deget cu ciocanul. Durerea era teribila si nu era nimeni in preajma care sa-mi arate compasiune. Am umblat in jurul casei sugandu-mi degetul inflamat pana am ajuns la scara. Telefonul! Am tarat repede un scaun din sufragerie pana in hol, m-am urcat pe el, am scos din furca receptorul telefonului si l-am dus la ureche. „Alo, Centrala!”, am strigat in microfonul care era chiar deasupra capului meu. Un clic sau doua, apoi o voce joasa si clara mi-a ajuns la ureche: „Centrala”.
– „Mi-am ranit degetul…” m-am smiorcait eu in telefon iar lacrimile m-au podidit imediat, acum ca aveam o audienta.
– „Mamica ta nu este acasa?” urma intrebarea.
– „Nu este nimeni acasa in afara de mine…” am bolborosit.
– „Iti curge sange?” m-a intrebat vocea.
– „Nu” i-am raspuns. „M-am lovit cu ciocanul si acuma ma doare tare rau …”
– „Poti sa deschizi racitorul?” m-a-ntrebat ea. I-am spus ca pot.
– „Atunci ia de acolo o bucatica de gheata si tine-o lipita de degetel ” spuse vocea.Dupa aceea am inceput sa chem „Alo Centrala” pentru orice. I-am cerut ajutor pentru lectia de geografie iar ea mi-a spus unde se afla Philadelphia … M-a ajutat si la matematica … Ea mi-a spus ca veverita pe care o prinsesem in parc cu o zi inainte mananca fructe si alune. A venit apoi o zi in care Petey, canarul nostru, a murit. Am chemat „Alo Centrala” si i-am spus vestea asta trista. Ea m-a ascultat si a inceput sa-mi spuna lucruri pe care de obicei oamenii mari le spun copiilor ca sa-i linisteasca.
Am intrebat-o: „De ce se intampla ca pasarile care canta atat de frumos si aduc atata bucurie oamenilor, trebuie sa se sfarseaca intr-o gramajoara de pene, pe fundul unei colivii?” Cred ca ea mi-a inteles afectarea, pentru ca mi-a spus incet: „Wayne, tine minte intotdeauna, ca mai sant si alte lumi in care se poate canta.”
Alta data la telefon: „Alo, Centrala!” „Centrala” mi-a raspuns vocea cunoscuta. „Cum se scrie cuvantul fix? am intrebat-o.
Toate astea se intamplau intr-un mic orasel din zona Pacificului de Nord-Vest. Pe cand aveam 9 ani ne-am mutat la capatul celalalt al tarii, la Boston. Imi lipsea foarte mult prietena mea … „Alo Centrala” ramasese in cutia aceea din lemn de mahon din vechea noastra casa. N-am mai incercat sa fac acelasi lucru cu telefonul modern, stralucitor, din locuinta noua. Devenisem adolescent, dar amintirea acelor conversatii din copilarie m-a urmarit pretutindeni …
Adesea, in momente de incertitudine si neputinta mi-am reamintit acea seninatate si sentimentul de siguranta, pe care le-am avut la timpul acela. Am apreciat acum cat de rabdatoare, de intelegatoare si buna la suflet trebuie sa fi fost ea, „Alo,Centrala” ca sa-si piarda atata timp cu un baietel ca mine.
Dupa cativa ani am facut iarasi drumul catre Vest, de data asta pentru a-mi continua studiile. Am aterizat in escala la Seattle. Aveam o jumatate de ora intre avioane. Am petrecut vreo 15 minute la telefon cu sora mea, care locuia aici de o vreme. Apoi, fara sa ma gandesc, am format numarul operatorului din oraselul nostru de bastina si am spus:”Alo Centrala!” Miraculos, am auzit aceeasi voce joasa si clara, pe care o cunosteam atat de bine. „Centrala.”
Nu planuisem asta dar m-am auzit spunand: „Poti sa-mi spui cum se scrie cuvantul fix? ” … O pauza lunga. Apoi, vocea aceea catifelata mi-a raspuns: „Cred ca degetelul tau s-a vindecat pana acum.”Am ras. „Deci tu esti, intr-adevar,” i-am spus. „Ma-ntreb daca ai idee cat de mult ai insemnat pentru mine la vremea aceea.” „Iar eu ma-ntreb,” a zis ea, „daca tu realizezi cat de mult au insemnat telefoanele tale pentru mine. N-am avut niciodata copii si asteptam cu bucurie chemarile tale, zi de zi…” I-am spus cat de mult m-am gandit la ea de-a lungul anilor si am intrebat-o daca pot s-o mai chem din nou atunci cand voi veni sa-mi vizitez sora. „Cu placere,” mi-a spus ea. „Intreaba de Sally.”
M-am intors la Seattle peste trei luni. O alta voce mi-a raspuns la „Informatii”. Am intrebat de Sally.
„Sinteti un prieten?” m-a intrebat.
„Da, un foarte vechi prieten … Wayne”
„Imi pare rau sa-ti spun asta,” mi-a spus ea. „Sally a lucrat doar o jumatate de norma in ulimii ani, pentru ca era bolnava. A murit cu cinci saptamani in urma.”
Inainte de a apuca sa agat receptorul mi-a spus: „Un minut! Ai spus ca te cheama Wayne?”
„Da.” i-am raspuns.
„Ei bine, Sally a lasat un mesaj pentru d-ta. L-a scris pe o hartie in caz ca ai sa suni. Ti-l citesc.”Mesajul ei era: „Spune-i ca sunt si alte lumi in care se poate canta. El va sti la ce ma refer.” I-am multumit si am atarnat receptorul. Stiam la ce se referea Sally …