Primul nascut

Luna trecuta a fost una foarte grea pentru mine: mi-am pierdut doi foarte buni prieteni in urma cu doi ani. Amandoi iubitori de natura. Despre ea, iubita mea Troita, am sa va spun mai multe cu alta ocazie. Nici despre Snoopy n-am sa vorbesc, dar datorita lui mi-am amintit zilele astea ca ii datorez redescoperirea padurii. Pentru el si pentru a-l scoate din orasul incins am bananait prin toate adunarile de copaci.

Iubesc padurea si linistea ei. Ii iubesc luminisurile, ii iubesc tacerea, ii urmez anumite carari si cele mai tainice poteci. Iubeam amandoi apa si padurile (chiar daca eu nu stiu sa inot si chiar aproape m-am inecat in urma cu vreo douazeci de ani). Apele repezi de munte, lacurile linistite, podetele care conduc spre noi aventuri si spre familiare, prea batatorite trasee. Am ratacit prin ele ani de zile. Si doar in padure, acolo si numai acolo, am descoperit sentimentul apartenetei.

Intr-una din ele, ce imbratisa un lac, am descoperit intr-un an o poveste minunata: un cuib de lebada! Si l-am vegheat pe cuibusorul asta o vreme. Stiam ca ouale se apropie de eclozare, dar n-am reusit sa fiu martora venirii pe lume a bobocului. Intr-un weekend am ajuns la cuib. Am sperat sa prind un crampei din venirea pe lume a unui pui, sa-l salut pe primul nascut. Am asistat in copilarie, la bunici, la venirea pe lume a puilor de gaina ori a bobocilor de rata. Dar o lebada e ceva cu totul deosebit, chiar daca puiutul e atat de comun cand e mic.

Dupa ce m-am luptat cu tantarii si cu o albina insistenta, dupa ce l-am linistit pe Snoopy sa nu mai alerge ca un bezmetic 😀 ca sa nu le sperie pe bietele pasari, am ajuns la cuib. Mama si tatal stateau cumintei, in liniste, si am fost chiar dezamagita ca nu se intampla nimic. Atat de concentrata am fost ca aproape am pierdut ce era mai important: anuntul nasterii „regale” ce era prins de un copac! Primul nascut sosise.

O simpla fotografie, acoperita in plastic (cred ca un „chilotel” de-ala transparent in care se pun documentele in biblioraft la birou), atasata de un copac. Datorita fotografiei am mai zabovit. Si mama lebada curioasa, ori poate doar pentru ca era un pic amortita s-a miscat in cuib. Suficient cat sa lase loc, intre ea si partenerul ei, sa iasa doua capsoare care ne-au salutat. Snoopy s-ar fi dus gramada la mirosit si la jucat cu ei, dar cu siguranta ca am fi stricat tot tabloul acela idilic. M-am simtit norocoasa si plina de gratitudine, nu numai pentru locul frumos si tabloul acela perfect ce se afla in fata ochilor mei dar si pentru ca acolo aproape era o comunitate frumoasa.

Nu am nici cea mai vaga idee cine locuia in apropiere, cine a lasat fotografia pe copac, dar stiu ca ei au inteles importanta prezentei unui cuib de lebada acolo si au impartasit cu generozitate darul cu toti cei care aveau sa treaca prin zona. Gesturi mici, dar pline de speranta ca mai exista oameni frumosi care respecta viata si natura.