“Biblioteca de cenusa” – sau suflete la cutie – a lui David Maisel prezinta cutii individuale de cupru, fiecare continand ramasitele incinerate ale pacientilor dintr-un spital de stat de psihiatrie. Pacientii au decedat in spital intre 1883 (anul in care s-a deschis spitalul si cand se numea Azilul de nebuni al statului Oregon) si anii ’70; trupurile lor au ramas nerevendicate de catre familii. S-au gasit cam 3.500 de recipiente de cupru facute manual; urmele coroziunii salbatice sunt vizibile mai ales in „cusaturile” cuprului si pe suprafetele multora dintre cutii. Numerele sunt stampilate in fiecare capac; cel mai mic este 01, iar cel mai mare este 5.118. Suflete la cutie.
„Library of Dust” este noua carte a fotografului David Maisel; in ea el documenteaza unul din cele mai enigmatice, sfasietoare, si amutitor de triste proiecte fotografice vazute vreodata. Pur si simplu nu pot sa nu ma gandesc la el.
Pentru multi dintre noi este un adevar stiintific (dureros de frumos) ca energia nu poate fi distrusa. Cuantumul acesteia in univers este finit, dar energia poate fi deplasata si transformata in alte forme. Cand ceva moare de fapt nu dispare niciodata. Indiferent de ce scop sau importanta credem ca am putea avea in forma pe care o detinem in prezent, inevitabil, invariabil, destinatia noastra este aceeasi: la sfarsit, cu totii devenim … altceva.
Azilul de Nebuni al statului Oregon (cum s-a numit initial) s-a deschis in 1883, si a functionat pana la inchiderea lui la inceputul anilor ’70 cand parte din pacientii sai (ce si-au gasit sfarsitul intre peretii azilului, nerevendicati de familiile lor) au fost arsi iar cenusa le-a fost inchisa si sigilata in cutii de tabla de cupru. Cum nimeni nu a aparut sa le ia, cutiile au fost depozitate intr-o camera pe rafturi lungi de pin. Si acolo au stat, unele din ele mai mult de un secol, in asteptare. Cand lui David Maisel i s-a permis sa intre pentru prima oara a descoperit canistrele atent numerotate de la 01 la 5.118; corodate si cu urme evidente ca ceva a curs pe/din ele, „etichetate” si de prezenta unor minerale ce si-au lasat urmele pe cutii, fiecare combinatie de urme crease un model absolut unic. 5.118 suflete de oameni refractandu-se ele insele prin metal in culoare. La prima lui vizita, detinuti dintr-o inchisoare locala au fost adusi sa curete holurile si alte imprejurimi ale camerei intotdeauna incuiata. Unul dintre ei s-a uitat inauntru si a murmurat: „Biblioteca de cenusa”. Si astfel Maisel a avut titlul proiectului sau.
Depozitate acolo din lipsa de alternative, departe de a fi pastrate cu evlavie ori pretuite ca multi altii ale caror ramasite fizice sunt depozitate sau comemorate, aceste ramasite umane sunt dincolo de ganduri. Sunt soapte intr-un borcan. Chiar daca vietile lor si scopul lor a fost deturnat – de mintile lor dificile condamnate din comoditatea noastra – persistenta cenusei lor este inca odata un inconvenient final; incarcandu-se cu dorinta si vointa sa ramana impreuna, iata ca sunt cu totii aici. Aliniati si stivuiti. Si vor sa fie auziti.
Nu pretind ca stiu ce se intampla cu oamenii atunci cand mor, dar ştiu ca oricine, oriunde, tanjeste sa fie recunoscut. Recunoscut si remarcat. Stelele straluceasc pentru a fi vazute, valurile se lovesc cu zgomot de stanci pentru a fi auzite, si chiar si atunci cand murim, sau poate din cauza mortii, ceea ce lasam in urma striga, pentru ca energia care a locuit in noi o vreme scade si isi gaseste un sens nou. Corpurile noastre trebuie sa stie ca brusca absenta a spiritului lor a fost remarcata. Astfel incat sa-i poata da drumul iar energia lor sa poata trece mai departe.
Aceasta dorinta nu poate fi oprita sau impiedicata. Transferul de spirit este o declaratie de dorinta, a moleculelor si atomilor si particulelor ce cauta un nou loc o data ce ambalajul lor de origine brusc se transforma intr-o carcasa. Este un ciclu etern, neintrerupt.
De la Big Bang totul a fost conectare, viata, moarte, apoi conectare din nou … si asa merge incontinuu. Refuzanduli-se conectarea urmatoare, ciclurile au incetinit, iar aceste canistre si-au gasit in final drumul lor si au ajuns la noi. La fel ca si petalele florilor s-au deschis pentru a atrage atentia, intr-un fel suficient de intelept sa se stie ca daca rutina sau ceremonia sau pur si simplu vechea decenta nu sunt suficiente pentru a fi amintit, atunci pot apela mereu la vanitatea noastra. Deci, s-au facut frumoase. S-au incapatanat sa cristalizeze, galvanizand carcasa lor de metal facuta de om si au iesit spre exterior. Ca o mana îitinsa inainte, cu palma in sus. Tacuti, si-au cerut dreptul: le-a venit si lor randul.
Formele organice, elementare pe care le-au luat nu sunt o coincidenta. Transferul fiindu-le refuzat, s-au manifestat spre exterior precum niste intruchipari vizuale a ceea ce ar fi putut deveni: malurile unui rau, o frunza incretita, un ghetar, azurul cerului, un nor sau lumina pura, puternica a unei aurore boreale. Acvatice si terestre si celeste, ele au imitat toate lucrurile pe care le-au avut in si de la ei.
Fotografiile luate de David Maisel le-au adus odihna. Asta completeaza circuitul de speranta si deznadejde, la rezolvare, la un triumf linistit pe care l-au parcurs. Acesti 5.000 de uitati au apelat la noi si au spus „Uite. Am fost aici o data”. Iar atunci cand privim aceste imagini putem sa-i absolvim acordandu-le un moment, cu gratie, si uitandu-ne inapoi sa spunem „Te vad. Stiu”.
