Din categoria „minunatii” doi oameni frumosi: unul e prietenul meu Liviu (si scrie incantator), celalalt este talentata Alexandrina (si canta rascolitor). Savurati:
Acum câțiva ani, la Gărâna, nu auzisem de ea în momentul în care am vazut-o pe scenă frângându-și mîinile mici de frigul care cuprinsese Poiana Lupului. Prima impresie chiar asta a fost: părea ca Miorița în Poiana Lupului. Pradă ușoară, prea delicată. A fost doar o impresie. De atunci îmi doresc întruna să o revăd. Iar azi-weekend s-a întâmplat. A fost la Cluj.
Am lăsat să treacă două zile, ca să nu scriu sub impresia momentului, ceea ce nu fac de obicei. Impresiile la cald sunt întotdeauna mai puternice. Dar altul a fost motivul. Ezitam, de fapt, dacă să spun sau nu adevăratele impresii.
Alexandrina a cântat impresionant și adevărat. Superb. Minunat. Dar locul ales a fost nefericit. Sala Gambrinus Pub din Cluj a fost împărțită în două. Prima jumătate, din fața scenei, venise pentru Alexandrina, iar a doua jumătate ca să nu stea acasă. E bine să vezi lucruri negative când stai la o aruncătură de notă de frumusețea în stare pură, în loc să te bucuri de ea? Sincer, m-aș fi. Dar zgomotul care venea din a doua jumătate a sălii era prea puternic. Poate sunt eu defect, mi-am zis, dar Alexandrina a punctat imediat același lucru, spunând că dacă în sală se vorbește, ea nu se mai aude.
Am trăit un sfert de oră cu impresia că asist, live, la sfârșitul cântărilor în club. Un concept care, acum câțiva ani, îmi plăcuse atât de mult. Altă întrebare, din partea unui ascultător: am eu destul loc în suflet ca să încapă tot amarul ăsta pe care îl atrag? Răspunsul, prietene, e vânare de vânt. Diferența o face, cred eu, tocmai locul ăsta pe care îl am. Trebuie să mă mulțumesc cu orice, să salt de bucurie doar că a avut cineva inițiativa să aducă un artist dealtfel excepțional? Să salut orice astfel de proiect? Says who? Nu mai sunt la vârsta la care să fiu tripat doar de o idee. Cred cu tărie că e păcat să te folosești de un artist doar ca să-ți umfli portofoliul. Am încheiat paranteza. Mai sunteți aici?
Am spus mai devreme de dezamăgirea din primul sfert de oră. De ce primul sfert? Well, după asta s-a schimbat totul și nici acum nu îmi explic de ce și cum. Ca într-o galerie de oglinzi, după ce am tot tresărit la tot felul de imagini șuie, am găsit oglinda perfectă. Și am intrat de partea cealaltă, printre flori și am ajuns undeva unde am găsit omuleți de lut și povești cu femei dietetice. Tot amarul adunat la început mi s-a diluat, ca și cum aș fi fost doar o ceașcă de ceai neînvârtit. Cei care poluaseră până atunci atmosfera s-au încețoșat și s-au micit până aproape de dispariție, vorbele lor se prăbușeau la pământ imediat ce le rosteau, sunetul care până atunci parcă venea dintr-un marsupiu a devenit clar și colorat, iar zâmbetul Alexandrinei a desăvârșit vraja. A făcut din cântecele ei o eșarfă care ne poartă și acum de cald. Alexandrina ne-a luat, efectiv, pe toți cei de acolo și ne-a dus în lumea ei, unde fericirea nu doarme.
La final, Alexandrina a spus că e cucerită și că nu a mai avut astfel de public. Știu că toți cei care o ascultau cu ochii închiși, de plăcere, erau incluși acolo. Și că nu mai era loc în lumea ei de ceilalți, de care vorbeam. Dar mai știu ceva, Alexandrina. Noi, cei care am venit acolo pentru a culege fericirea din cântecele tale, suntem în acel moment creația ta. Suntem omuleții tăi de lut umpluți cu viață colorată. Restul nu contează.
de Liviu Balint