Monolog de pe ultima treaptă a scării de lemn de Dana Banu
De pe ultima treaptă a scării de lemn care ducea strâmt spre podul casei priveam soarele printr-o frunză de viţă de vie. Eram sigură că lumina aceea orbitoare era inventată de mine pentru mine. Abia foarte târziu, acum înspre maturitate, am aflat că soarele e de fapt un cal uriaş de foc. Cred că e foarte greu să fii un cal uriaş de foc, eu cel puţin nu am reuşit niciodată să fiu cal, cu atât mai mult unul de foc şi uriaş pe deasupra, dacă stau bine să mă gândesc nici nu mi-am dorit, e mai bine să fii Magda-Lena.
Am văzut odată un cal murind, nu mi-a fost frică absolut deloc. Caii nu mor ca şi oamenii, mor mult mai frumos. De oamenii care mor mi-e frică, de cei care trăiesc nu.
În grădină e vară. Mihăiţă, prunul nostru cel zevzec, m-a asigurat că nu va lăsa vara să plece dar el nu are niciodată dreptate, minte de îi cad toate prunele şi se fac dulceaţă, gem şi gomboţuri dar eu îi spun că îl cred pe cuvânt, atunci adoarme fericit cu vara lui cu tot.
La mine aici, pe ultima treaptă a scării de lemn, e toamnă mereu.
Iarna stă bine aşezată, tot de mine desigur, pe umerii tatei, alături de maică-mea, tata râde şi le poartă prin ceruri la galop, de Crăciun îmi trimit mereu vederi colorate, ştiu cât de mult îmi plac, bine, e adevărat că ele nu ajung niciodată la mine, asta pentru că între timp au murit toţi poştaşii sau au îmbătrânit şi au ieşit la pensie. Primăvara e doar un anotimp aşteptat. Nu ajunge niciodată aici.
Cel mai mult şi mai mult îmi plac străzile pavate cu piatră cubică şi casele cu ochi în acoperiş(e drept însă că îmi plac şi bărbaţii cu picioare lungi, de fiecare dată când văd un bărbat cu picioare lungi îmi vine să fluier după el admirativ. N-o fac niciodată pentru că în poveşti nu e frumos să fluieri iar Magda-Lena e îndeajuns de tăcută, personajul ar deveni grotesc şi cu siguranţă şi-ar pierde liniuţa. Casele cu ochi în acoperiş sunt prietenoase deşi te urmăresc vigilente, nu poţi schiţa niciun gest imatur sau nepoliticos uneori mă intimidează, poate şi din cauza asta le iubesc.
La mine în Cetate e seară acum, Melcii au ieşit la plimbare, aşa le spun eu celor 2 bătrânei simpatici şi tăcuţi care se plimbă de mână printre mestecenii de la marginea oraşului. Uneori mestecenii devin râu, izvor, fluviu sau mare, depinde mai ales de cum îmi pieptăn părul dimineaţa, dacă îl pieptăn cu cărare la mijloc devin mare, dacă îmi fac 2 codiţe devin izvor, când îmi fac coc mestecenii se transformă în fluviu. Pe cei doi bătrâni i-am inventat ca să fie linişte şi ca să mă pot auzi mai bine când spun tot ce îmi trece prin cap. Sunt singurii oameni din Cetate deşi cred că în curând îi voi transforma în 2 scrâncioburi ca să mă lase în pace. Am o vagă bănuială că vor să dea anotimpurilor numere şi să le ordoneze după bunul lor plac.
Ei, ei, ei, oamenii şi obiceiurile lor ciudate. Trebuie mereu să pună totul în ordine, să dea nume, definiţii, să clasifice, justifice, să înţeleagă totul. Sunt foarte grăbiţi să moară singuri, nu au niciodată timp, spun ei.
Eu sunt deasupra oraşului, la mine în Cetate sunt învingător, asta pentru că sunt singur, am învins tot ce era de învins. Cândva am să mă transform într-un felinar uriaş şi am să ard cu lumină înaltă ziua în amiaza mare până hăăăt către soare şi înapoi.
……………………………………………………………………..
Da, asta e, de aici de pe ultima treaptă a scării de lemn care duce spre podul casei lumea se vede ca o sferă uriaşă de foc nu-mi rămâne decât să zâmbesc şi să ard mai departe.