Ora de dirigentie
15 Iunie este ultima zi de scoala pentru absolventii clasei a XII. Urmeaza examenul de maturitate pentru toti, cel de admitere la facultate pentru unii, cel al vietii pe propriile picioare pentru altii. Despartiri, emotii, ani de liceu …
Am printre cunoscuti o profesoara de matematica, diriginte la clasa a XII. Un om frumos, devotat copiilor, prieten al lor … Nume de cod: Micul Print. Ultima ei ora de diregentie a fost asa:
Ieri, am avut cursul festiv, ultima oră de dirigenţie la clasa mea, invitaţi fiind toti profesorii, precum si doamnele director. Din toamnă mă gândeam cu groază la acest moment, ştiindu-mă cum sunt în aşa clipe … Dacă tot anul le-am vorbit despre câte-n lună si-n stele, având în vedere că era ultimul lor an, încercând să sădesc cât mai multe-n ei, alaltăieri habar n-aveam cum îmi va fi discursul.. Nu-mi venea nicio idee, mă blocam numai gândindu-mă. Am iesit pe plajă, sperând că poate-mi va veni inspiraţia, dincolo de urările clasice şi fireşti. Nimic. A venit doar ploaia.
Înainte de somn, mi-au venit câteva idei, amintindu-mi de perioada când eram aidoma lor, şi-am zis, fie ce-o fi, oi putea eu să vorbesc măcar zece minute.
Am strigat pentru ultima oară catalogul cu vocea sugrumată, începându-mi apoi discursul.. Ma uitam spre ei, dar nu ştiu cât îi vedeam… Colegele mi-au zis că unii dintre ei aveau ochii-n lacrimi în timp ce vorbeam, eu păream destul de tare.. Până la un punct, însă.
Ştiu că am început cu o amintire de-a mea, de la finalul clasei a XII-a. Pe-atunci, la Liceul Mircea cel Bătrân unde am terminat eu, nu existau astfel de cursuri festive, într-atât de emoţionante. În ultima săptămână de şcoală, la ultima oră de la fiecare disciplină, cântam Gaudeamus, ofeream flori, mulţumind totodată profesorului. Spre ruşinea mea, nu-mi aduc aminte clar decât ultima oră de filosofie. Nu învăţam la filosofie, mai bine zis nu toceam, manualul mă enerva, dar citeam, citisem atât cât mi-a permis timpul liber.. În fapt, singura relaxare, pe-atunci, era cititul. Eram o eleva incomodă, care-şi teroriza profesorul cu întrebări dificile, mai mult, niciun răspuns de-al dânsului nu mă mulţumea. Eram convinsă că nu ma suporta, căci din 7 şi 8 nu mă scotea. La orice lucrare pe care ne-o dădea, eu băteam câmpii cu graţie, plecând de la cerinţă şi-ajungând, după cum mă ducea capul, cine ştie prin ce coclauri… Ei bine, la ultima oră, după ce i-am cântat Gaudeamus ,fiind toti aliniati în faţa clasei, a venit să strângă mâna cu fiecare dintre noi. Ajuns in fata mea, efectiv ne-a uimit pe toti. Am fost singura elevă căreia i-a sărutat mâna, întrebând cu voce tare: “Cine esti tu străine?”, adresându-mi apoi cuvinte frumoase… Un gest menit a-mi arăta că-n fapt mă apreciase, chiar dacă niciodată nu mi-a arătat acest lucru.
Relatându-le, ieri, povestea asta, am plecat de la întrebarea firească “Oare pe câţi elevi nu am ştiut să-i apreciez cu adevărat?” Chiar dacă eu mă axez mult pe emanaţia omului, nefiind un profesor scorţos, mi-am pus această problemă. Si nu mă refeream la matematică, ci-n genere, şcoala nereuşind să exploreze cu-adevărat sufletele unor copii. Nu ai timp să faci asta, la cât de încărcată e programa. În fine, am dezvoltat problema aceasta, emoţia crescuse, cert e că si doamna director şi profesorii, dară şi elevii au avut mari emoţii vorbind după aceea….
Apoi Gaudeamus, Ani de liceu, o frumoasă prezentare, realizată de ei, cu fotografii haioase din toţi anii de liceu, iară-n final o imagine cu a lor clasă goală, ce va păstra mereu bucuria lor într-însa… O clasă care, din toamnă, va fi plină de alte suflete fragede, ale căror zâmbete se vor amesteca cu zâmbetele celor ce tocmai şi-au luat zborul, urmându-si drumul firesc al vieţii…
Micul Print