„De ce intrăm în depresie și cum nu ne dă voie viața să ieșim din ea.
Caz: Îmbrăcată în cei mai largi blugi și cu o bluză largă, părul prins și încălțată în adidași, traversez o parcare, pe trecerea de pietoni. Un taximetrist oprește la câțiva centimetri de mine și mă claxonează. Eram deja nervoasă din alte motive,legate de câte dracului taxe tot achit statului ăstuia mizerabil și cum toți banii ăia se duc dracului, nu unde trebuie, să putem avansa nițel ca nație și asta a fost tot ce mi-a trebuit să mă opresc și să-l întreb pentru ce claxonează.
De la volan, începe un prost să-mi gesticuleze că am țâțele mari și ce mi-ar face el mie.
#metoo? #notme! Îi dau un picior în numărul de la mașină și-i spun să se ducă dracului de nesimțit și să nu-și mai permită să facă asta cu nimeni.
Îmi continui drumul, intru în următorul pavilion al en-gross-ului în care lucrez. Merg la farmacie, apoi merg să iau ceva de mâncare. Trecuseră cel puțin douăzeci de minute.
Stăteam la coadă, să comand ceva care, speram eu, avea să-mi umple tot golul ăla din mine, că-i greu să stai nervos cu stomacul plin. De nicăieri, apare taximetristul în fața mea și începe să mă amenințe că mă așteaptă în parcare, că nu ies din pavilion nebătută, că i-am strâmbat numărul și că o să plătesc pentru asta. Îi răspund că mergem la poliție, orice ar fi, dacă nu-l bat eu pe el până atunci, de nesimțit ce e, care se trezește el să facă ce vrea, cum vrea, când vrea și cu cine vrea, de parcă toată lumea-i tarlaua lui.
După un schimb de replici petrecut în fața clienților de acolo, omul mă scuipă. Apuc să-l împing zdravăn și cretinul o ia la fugă. Alerg după el. Ocolim pavilionul. Mi se pare că totu-i un film prost, și că trăiesc un episod desprins din poveștile care încep cu “Undeva, într-o lume paralelă…”. În timp ce alerg mă gândesc la toți oamenii care se uită ca la urs, fără vreo reacție, exact cum s-a întâmplat aseară, în stația de metrou.
Sunt nervoasă pentru toate femeile care n-au curaj să riposteze, pentru toți oamenii agresați care tac, de teama consecințelor.
Alerg și mă gândesc că și dacă-l prind tot nu se schimbă nimic. Maxim mă răcoresc eu nițel. Și asta ar fi însemnat să fiu cel puțin la fel de proastă ca el. Orice aș fi făcut, rezultatul ar fi fost același: tot în mocirla asta ne scăldăm și mâine, poimâine și tot așa.
Se pierde printre dube și camioane, îl mai văd doar când pleca cu scârțâit de roți din parcare. N-am văzut numărul.
Sun la administrație, povestesc incidentul și cer înregistrările camerelor din parcare, să indentific lașul ăla care credea că are *oaie, până să afle că nu am doar țâțe mari, când vine vorba de pieptul ăsta. Nu. În mine-i multă luptă. Eu nu mai vreau să fiu victima nimănui și nu vreau să învăț să mă fac că nu văd. Niciodată n-am știut să întorc privirea în direcția opusă neregulilor. Nu mi-e felul. Mi-e silă de abuzuri. Mi se pare că asta înseamnă să încurajez genul ăsta de comportament, ori eu sunt pentru civilizație. Nu cred în vreo dreptate absolută, dar cred în dreptul fiecăruia de a trăi liniștit, câtă vreme nu-i încurcă pe alții.
În timp ce încă încercam să mă liniștesc și să mă mint că nu-i în van agitația asta, că nu se va rezuma totul la multă alergătură din partea mea pe la poliție, dând declarații unor plictisiți ce consideră că nu-i mare bai așa incident, ajunge mama la mine și încearcă să mă convingă să merg la psihiatru și să iau un tratament, să nu mă mai enervez așa “pentru orice”. Să iau eu tratament. Să mă calmez eu. De parcă eu sunt vinovată în toată situația asta. Mereu par vinovați ăia care reacționează, ori eu îs sătulă de asta până peste cap. Sătulă să accept ca taximetristul să fumeze, să înjure, să-și poarte orice fel de conversație la telefon, în timp ce eu îi plătesc cursa aia nenorocită, și să fiu considerată “exagerată” dacă-i atrag atenția. Sătulă să se aștepte toți să nu mă exprim atunci când cineva-și exercită autoritatea în mod abuziv. Sătulă să înghit orice mizerie de atitudine, doar pentru că “ăsta-i mersul lucrurilor”. Mă trezesc nevoită să mă adaptez unui mediu nociv sănătății mele mentale. Mi se spune să mă fac că nu văd. Sau să iau calmante.
Probabil că așa se întâmplă când o iau oamenii razna. Eu așa simt, cel puțin. M-am calmat, în timp ce scriam asta și m-am gândit cât de drăguț o să fie dacă merg eu la poliție, să urmez demersurile necesare unei plângeri împotriva unui prost, ca să nu mai dorm niște multe nopți, cu gândul că țăranul ăla-mi află numele, adresa și tot ce-i mai trebuie să-și ducă el la capăt vreo răzbunare de doi lei.
Așa o iau oamenii razna. Realizând că-s legați de mâini și de picioare. Realizând că maturizarea înseamnă, de cele mai multe ori, să taci și să înghiți. Așa o iau oamenii razna. Înțelegând că sunt singuri, mai ales atunci când sunt înconjurați de scuzele alea patetice de oameni, care nu au reacții atunci când cineva e abuzat exact lângă ei.
Toată indiferența asta nu aduce nimic bun. “Liniștea” dobândită în urma neimplicării în asemenea situații o să vă bântuie, la un moment dat, să fiți siguri de asta.
Fiți oameni, bă, că nu ne avem decât unii pe alții, pe lumea asta și o să ne ducem dracului dacă-și vede fiecare de pătrățica lui, mereu.” – Lavinia Dolea
