Pe cand eram copil, o prietena buna obisnuia sa-si viziteze in fiecare vara tatal plecat la munca in Franta. Asta era in zilele dinaintea telefoanelor mobile si internetului, in acele zile in care faceai planuri in avans si nu te razgandeai. Pentru ca trenul nu ajungea in localitatea in care lucra el, si pentru ca – desi existau niste curse ce ajungeau in cel mai apropiat mare orasel, totusi – unele autobuze intarziau mult, au hotarat sa se intalneasca pe treptele primariei. La ora stabilita fiecare avea sa il caute cu privirea pe celalalt. Ea ar fi alergat spre el cu bratele deschise, iar el, tinandu-si mainile ascunse la spate le-ar fi rasfirat in aer acoperind-o cu petale, dragoste si un pic de magie. De fiecare data o astepta cu cate o surpriza.
Copiii adora acest gen de fior neasteptat. La fel si adultii. Dar il experimentam atat de rar! Visez sa ma astepte si pe mine cineva intr-o zi, undeva, intr-o vara, pe treptele unei cladiri. Eu sa alerg cu bratele deschise iar la „destinatie” sa ma astepte o surpriza, poate chiar si-o mica magie! Vise …
(acesta este doar un exercitiu de imaginatie; personajele, locurile, actiunea ori chiar povestea cu totul sunt (poate) imaginare.)