Ne tot ameninta astia peste tot cu iarna grea. Ce-oti vrea, frate, sa faca iarna daca nu sa ninga?! In copilarie nu ne mai plangeam atata de zapada, iar daca voi credeti ca asta-i iarnă grea, atunci habar n-aveti ce inseamna iarna si v-ar trebui un stagiu pe la Poli ori prin Tarile Nordice. Hai sa lasam vaicareala si sa citim mai bine o povestioara a mamei prietenei mele, Micul Print:
„Mi-a povestit mama, azi, că prin ’54, elevă fiind, a fost o iarnă lungă şi grea.
Învăţa-n Constanţa, la o 100 de km de casă. De teamă să nu piardă începerea şcolii, a plecat, pe-un ger năprasnic, prin omătul mare, cu o sanie trasă de cai. A mers 70 de km astfel, apoi a luat trenul spre Constanţa, ultimul tren care a mai circulat în acea iarnă grea. Odată ajunsă la internat, a aflat că, din cauza vremii, începerea şcolii se amânase cu trei săptămâni. Şi-a stat trei săptămâni în cămin, când ar fi putut foarte bine să stea acasă.
– Ai tremurat tare în acea sanie? o întreb
– Nu mai ştiu. Eram îmbrăcată gros, aveam haină de stofă, fustă lungă şi ciorapi groşi tricotaţi.
– Fără pantaloni?
– Nu se pomeneau pantaloni la femei pe-atunci. Iar îmbrăcămintea o luam la cartelă în acea perioadă. Dar nu oricine putea s-o ia astfel, doar salariaţii. Nouă ne lua tata. Mi-amintesc că şi diriginta noastră avea pantofi luaţi cu cartelă. Se găseau produse şi la liber, dar erau mai scumpe.
– Aţi fost mai multe în cămin în acele trei săptămâni?
– 30 veniserăm degeaba. Şi ne-aduceau mâncarea-n dormitor. Stăteam 72 de fete într-un dormitor. Erau două dormitoare imense.
– 72???
– Da. Dar râdeam mult. Mi-aduc aminte, aveam examen la toate disciplinele la sfârşit de pătrar. Notarea era de tip sovietic, 5 fiind cea mai mare notă. Şi trebuia să dăm examen şi la pregătire militară. Ni se dădeau dinainte biletele, ştiam ce conţine fiecare bilet. Eu eram printre ultimele la catalog. Am văzut ce bilete au primit celelalte, am tot citit din biletul cu numărul 1, ştiam că acesta nu picase nimănui, dar când m-am dus să m-asculte, am tras biletul numărul 12.
– Ce bilet ţi-a picat, Tudorică?
Cu un curaj nebun, îi răspund:
– Biletul numărul 1.
– Vai, Tudorică, ce rău îmi pare că tocmai ţie ţi-a căzut biletul cel mai uşor!
Şi mi-a dat nota maximă, nota 5. M-am întors în bancă, eram speriată, am mototolit biletul, strângându-l cât mai mult în palmă, de parcă voiam să nu mai existe. Şi-aud o voce de la catedră:
– Tudorică dragă, dar nu mi-ai dat biletul.
Nu ştiu cum m-am dus şi i l-am dat tremurând, şifonat cum era.
– Şi nici de data asta nu a observat că e numărul 1? întreb eu
– Nu s-a uitat, ştiau toţi profesorii că sunt elevă bună. Dar apoi, toată ziua, de emoţii, am urcat şi-am coborât întruna scările şcolii. Urcam şi coboram, urcam şi coboram.” – Ioana-Steluţa Manea