Despre bunici
„Eu eram Lizuca și ea era Patrocle. Când se stingea lumina, desenam la lumina lămpii cu gaz omuleții schițați de ea. De multe ori, adormeam pe poveștile lui Ispirescu, pe care mi le citea la culcare. Îmi răsunau în urechi până adormeam strigătele copiilor din poveste: „Aș mânca carne de zmeu! Aș mânca carne de zmeu!”.
Într-o zi, a plecat în oraș pictată pe picioare cu desenele mele.
În parcul Pionierilor din Giurgiu, vara, mă urcam pe o buturugă și cântam singurului spectator care mă aplauda frenetic: ea. Iarna, ne jucam de-a Planeta Movelor, în timp ce mă fâțâiam prin fața oglinzii cu pantofii ei negri din piele întoarsă și mănușile din dantelă croșetată. Azi a împlinit 90 de ani. N-am reușit să fiu lângă ea. Am sunat-o și am glumit la telefon câteva secunde, încercând, fiecare din alte motive, să ne înțelegem una pe alta. O cheamă Diana Sabina și îi port cel de-al doilea nume. E singura mea bunică rămasă în viață. Ce-o fi în sufletul unui om de 90 de ani? Nici nu sunt prea sigură că vreau să ajung să aflu. 90 de ani. Ce vom fi gândit noi despre noi și despre lume la vârsta asta?” – Adriana Moscu