„Tată, ăsta e viscolul?
Saşa de 2 zile aşteaptă viscolul. El nu a văzut nicioată un viscol. Şi tot întreabă: tată, ăsta e viscolul. Televiziunile sînt isterice. Eu îl calmez: nu, asta nu e viscol. Explic ce e un viscol cu ninsoare. Greu să înţeleagă la 4 ani pînă nu vede. Am fost afară să trag de lopată 1 oră. Nu e viscol în Bucureşti. Spre Brăila se pare că e…
Ca om născut în sud unde viscolele sînt cu adevărat puternice am pretenţia că ştiu ce e asta. În Bugeac şi Bărăgan viscolele de iarnă sînt foarte puternice. Am prins cîteva de poveste. Troienele se făceau cît casa: ajungeau lejer la 2 m. Se adunau în anumite locuri şi mai ales în jurul caselor. Erau ca dunele de nisip în pustie. Vîntul era atît de puternic că pe noi copiii de 10 ani ne trîntea la pîmînt de aceea foloseam funii/frînghii de protecţie în drumul spre WC-ul care era în „harman”. Se făceau pîrtii care de multe ori erau mai mari ca noi. Copiii adorau tunelele prin troiene şi nămeţi.
Erau cîteva reguli pe care trebuia să le respectăm: să nu ne băgăm în troiene mari, să le ocolim; să nu mergem singuri ci doar în echipă; să nu ne aruncăm de sus în troiene; să ne ţinem aproape de gard cînd mergem la şcoală ca să nu ne ia vîntul; nici într-un caz să nu săpăm tunele prin toriene de zăpadă etc.
Închiderea şcolii se făcea rar. Ce avem acum e doar o joacă de copii. Bătrînii spuneau că ce aveam atunci era o joacă de copii. Fiecare generaţie vede altfel viscolul. Dar şi infrastructura şi tehnica e alta. Şi eram scutiţi de mass-media isterizată. Tendinţa era mai degrabă: cum să înveţi tehnici de supraveţuire în cazuri limită, extreme. Dar totul se făcea destul de logic şi calm. Şi făceam practici alături de cei mari, pe viu.
Noi fireşte că nu respectam nicio regulă cînd rămîneam singuri: mergem prin mijlocul străzii căci ne plăcea să fim trîntiţi de vînt în nămeţi; săream de pe casă sau de pe diverse înălţimi în troienele de 2 metri, ne băgam pîna la gît şi ieşeam tare greu din ele; săpam tunele şi ne băgam în ele, lucru poate cel mai periculos. Nu-mi aduc aminte să fi decedat cineva din cauza acestor experimente. Tragediile pe la noi aveau loc primăvara şi mai ales vara: cînd se rupea gheaţa sub noi şi cînd înotam de capul nostru prin tot soiul de bălţi şi rîuri.
Acum cei mai afectaţi şi supuşi riscului sînt oamenii fără adăpost care sînt tot mai mulţi. Ei trebuiesc ajutaţi în primul rînd…” – Vasile Ernu