Pahare cu sclipiri

Iartă-mă! Dar nu pot să nu mă îndrăgostesc … Nu pot să nu mă îndrăgostesc de voci, de culori, de lumini, de pahare cu sclipiri preţioase chiar şi într-o bodegă insalubră. De ochi dumnezeieşti într-un trup diform sau într-o făptură cu totul dezagreabilă. N-am cum să nu mă îndrăgostesc de mine în fiecare zi, astfel încât să mă pot pedepsi, să mă pot biciui mai cu nesaţ poate la câteva secunde după.

Mă îndrăgostesc. Pe vecia milisecundei sau pe incalculabila şi iluzoria eternitate a vieţilor de dinainte şi de dinapoi. Nu pot să nu mă îndrăgostesc de sunete, de forme, de texturi, de suprafeţe şi de adâncimi uneori măsurabile, alteori niciodată palpabile. Îmi dau voie, îmi permit, mă las, accept să mă îndrăgostesc. De fum, de soare, de mirosuri, de fiinţe şi nefiinţe. Mă îndrăgostesc de cuvinte şi de expresii incalculabile ale gustului. Mă îndrăgostesc de mişcări şi inerţii, de tăceri şi efuziuni gălăgioase, de gânduri ce curg şi negânduri uscate, aride, secătuite de sens.

Lasă-mă să mă îndrăgostesc de o cămaşă ori de o bucată de asfalt, de un strop de ploaie care mi-a picat obraznic în creştet şi de aroma oţetită a lemnului ud, de o bucată de sfoară sau de un fragment de om. Pot să mă îndrăgostesc acum sau nicicând, pot să nu mă îndrăgostesc niciodată, dar când pot, iartă-mă că nu am nici cea mai firavă dorinţă să mă împotrivesc. Silabe vesele, furii distructive, armonii suave. Tonuri şi nuanţe. Cald şi glacial, luminos şi lugubru, angelic şi desfrânat, lucid şi disipat în neanturi istovitoare. Aş putea să mă îndrăgostesc mâine de „acum” şi acum de „alaltăieri”, cu o sută douăzeci şi şase de mii trei sute treizeci şi opt de secunde în urmă.

Vreau? Nu ştiu. Cert e că pot, că las să mi se întâmple. Bine e că avem asta, ca neguţători de aer şi distrugători de noi înşine. Mă îndrăgostesc pentru că reactivul ăsta există peste tot în mine. În creier, în sânge, în mădulare, în oase, în dinţi şi în papile, deopotrivă în suflet şi în colon, darnic distribuit şi în părţile măsurabile, şi în cele prezumtive. S-ar putea să trăiesc mai intens sentimentul pe care-l am acum şi aici pentru corola ştirbă a unei gerbera decât dragostea eternă pe care ţi-o pot jura pe viaţă, pe mai multe vieţi, pe toate vieţile, oricâte aş fi trăit până acum, oricâte aş mai avea de trăit …

Aş putea să te urăsc îndrăgostindu-mă. Poate pentru că eşti irepetabilă. Poate pentru că ştiu că eşti şi tu doar o prezenţă vremelnică în viaţa mea, în viaţa ta … Poate pentru că orice început conţine cu obstinaţie măcar o parte a sfârşitului, ba uneori chiar avanpremiera a ceea ce va compune momentul de după sfârşit. Poate doar pentru că nu eşti nimic din trecutul meu, n-am la ce să te raportez, nu te pot lipi în nicio analogie şi asta ar putea să mă sperie. Deşi cu siguranţă aş putea să mă îndrăgostesc de bucuria pe care mi-o vei fi provocat ajutându-mă să-mi descopăr încă o neputinţă, o nevolnicie în plus.

Am voie să mă îndrăgostesc deopotrivă de mizer şi diafan, de posibil şi de imposibil. Sunt privilegiatul şi damnatul posesor al unui şevalet atât de cuprinzător de trăiri, diversitatea interacţiunilor cu mine însumi şi cu tot cine sau ce mă înconjoară este şi ea atât de vastă, încât nu mi-aş ierta să nu-mi permit să mă îndrăgostesc într-un infinit de momente de un infinit de particule, indiferent ce formă ar decide ele să capete în decizia interacţiunii cu aglomeraţia mea de atomi.

de Viorel Copolovici
foto: theberry

Comentati?