Cand eram copil si intalneam un om mare care avea un tatuaj, de obicei pe brat, ma gandeam ca ori s-a nascut asa, altfel decat noi ceilalti, ori mama lui i-a facut un semn cand era mic ca sa nu-l piarda …
Mai tarziu, cand am mai crescut, am aflat ca cei ce purtau astfel de semne erau in general oameni singuri, invaluiti de tristete si isi desenau tot felul de semne de aducere aminte.
La mine la Braila, tatuajele, am aflat eu ca se numeau acele semne, erau purtate de marinari, fostii puscariasi, baietii rai din Brailita, Comorofca sau Radu Negru si ca astfel, diversele iubiri traite sau visate nu erau date uitarii… Inimi cu sau fara sageti, nume de femei, sirene, ani, valuri, femei cu par lung si buclat, sau cate si mai cate. Toate acestea ma impresionau in mod deosebit insa niciodata n-am avut curajul sa ma tatuez, desi mi-as fi dorit. Am considerat ca facand acest lucru mi-as expune public trairile, visurile, tristetile, sperantele si atunci am preferat sa-mi tatuez ascuns adanc in inima toate trairile si sa mi le pastrez bine ascunse, chiar cu riscul de-a fi acuzat de egoism. – Nicu Alifantis
Într-un cuvânt am încăpea amândoi.
Şi alţii la fel ca noi, dar sub jurământ.
Într-un roman, scris chiar pe pielea mea,
ai respira şi tu, nu ştiu … cumva!
Şi-am fi traduşi chiar şi la ruşi.
Chiar şi-n sparga urbană, pe la Shanghai,
într-un hui-hai, în contemporană.
Şi ba mai mult, într-o silabă legaţi,
de parcă-am fi vinovaţi de prea mult tumult.
Într-un eseu despre tu, despre eu,
ne-am strâmtora cumva, am coabita.
Şi-am fi traduşi chiar şi la ruşi.
Chiar şi-n sparga urbană, pe la Shanghai,
într-un hui-hai, în contemporană.
O literă numai dacă-ar fi,
eu te-aş citi. Tu m-ai rosti.
(Într-o într-un sau într-un într-o) Nicu Alifantis / Dinu Olăraşu