Practică veche,
să pui copilul în mijlocul camerei,
înconjurat de lucruri. Zburătoare.
Și să-l lași s-aleagă singur. Unul.
Eu am ales. Fără aripi, un pix. De scris.
Să-mi zboare gânduri. Linii mișcător
de-nfloritoare. Punte punct. La început.
Dar l-am schimbat. C-un stilou. Găsit.
Să-mi scriu rândurile în cerneală.
Când blue. Când neagră. Depinde
de vremea din călimară. Pe-o hartie
absorbantă.
Iar când lumea mă întreba:
„Când vei fi mare, ce vei vrea?”
„Sa fiu? Om. Mare.” Lumină în zare.
Le răspundeam. În zadar încerci,
să scapi. Timpul trece și te crește.
Mare-n arătare. Nu pe toți și-n interioare.
Mi-am umplut stiloul, astă dimineață.
Cin răbdare n-are să citească, poate
doar să privească. O poză c-o poveste.
În spate, ghiozdan cu desene. Animate.
Tom și Jerry, mai precis. Două buzunare.
Mari și două. Mici. Roșu închis.
Clasa a doua. Prima zi de școală, după.
Vacanța de primăVară.
Intră-n clasă Doamna Directoare și-o
scoate pe hol pe Doamna Învațătoare.
Cinci vorbe mai târziu vine. La mine.
„Alexandra, ieși puțin. Te așteaptă,
afară Doamna Directoare.”
Eu, mirată ies. Și-ntreb: „Ce-am făcut?”
Cu respectul cuvenit. Ne-am înțeles?
Zâmbind, îmi spune: „Nimic. Tu doar
fugi până-n clădirea cu laboratoare.
Etajul doi, pe hol. Te așteaptă un domn,
să-ți facă o poză. Pentru școală.”
Și-am alergat, deși nu se cuvenea, p-atunci.
Jos pe trepte. Sus pe scări. Până la etajul
doi. Pe hol un domn mi-a dat un Abecedar.
Mi-a spus să zâmbesc. Lipită de-un perete
roșu. Crispat. Am stat. În uniformă.
Să aflu mai târziu c-acea poză are valoare.
Pentru generațiile viitoare. Ce vor să iasă
oameni mari. Din școală.
Depinde și de tine.
Nu doar de-nvățătoarea care-ți face literele
să vorbească și să prindă viață.
Tu. De scrii zi de zi.
Cu doi sau un singur „i”, rânduri, rânduri.
Să-ți rămână în hârtie tot ce vrei tu să fie,
interioare îți clădești. Și poate, Om Mare.
Crești.
Poți respira. Am terminat.
Povestea. Nu hârtia. – de Alexandra Cel Mare-Irimie
