„La fiecare trecere dintre ani sărim în sus ca apucații că, wow, iar s-a mişcat timpul dintr-un vas vechi, în altul nou. Zurgălăi, agitație, griji, veselie stupidă. Nimic mai fals. El nu se mişcă. Timpul stă. El doar există. Ne învăluie ca o massă în care ne fixăm repere, ca nişte gheare, ca să nu ne simțim pierduți. Aşa zisele începuturi sunt doar treceri pe care noi le-am inventat când l-am împărțit în felii cât lama, ori groase cât felia de cozonac. Tot aşa cum muntele exista dintotdeauna acolo unde l-am găsit, iar noi doar am tăbărât pe el şi l-am tăiat în tunele.
Timpul ăsta neprețuit care se scurge printre noi, îl risipim inconştienți printre degete, îl filtrăm printre gene. Anul trecut, ieri, acum o oră… tic tac, tic tac.” – Valérie Haș
Un tanar afla cu explicabila panica si, desigur, surprindere ca e pe cale sa i se termine timpul. Si ce face atunci cand afla ca nimeni nu primeste mai mult timp decat i-a fost scris?