Pe pagina web a Teatrului Nottara in sectiunea de Spectacole, sunt prezentate scurte fise ale pieselor ce se joaca la acest teatru, este prezentata distributia si, in functie de caz, fie este o scurta prezentare a spectacolului, fie randurile unuia din principalii contributori la realizare.
Cautand minunatii am descoperit framantarile unui artist, autorul Proiectului: Batranul de Maxim Gorki, Catrinel Dumitrescu:
„Nu vreau să deranjez pe nimeni cu melancoliile mele, dar… CE-I DE FĂCUT? Atunci când, venind vorba despre PROFESIA pe care Octavian Cotescu, profesorul meu, o numea „DE CREDINŢĂ”, realizezi că aproape nimic nu mai seamănă cu ce a fost, iar când priveşti în urmă ţi se strânge inima şi te ustură ochii. Oare noi, cei de azi, hăituiţi şi obosiţi de grija confortului nu mai suntem în stare să umplem „golul” cu ceva care să dea valoare noţiunii de „omenesc”?
A dispărut oare magia teatrului aşa cum a dispărut şi magia sărbătorii Crăciunului? Zăpada nu mai e albă, s-a transformat în mâzgă; liniştea sărbătorii e spartă de pocnitori orbitoare, colindătorii au ajuns cerşetori, Noaptea Sfântă a devenit „bairam” sau „party” şi dorinţa de a dărui a luat forma unei alergături isterice prin supermarket-uri.
Păi cine să mai aibă timp şi înţelegere pentru sufletul omului cu atâtea urări convenţionale târâte de un MOŞ „camionagiu la Coca-Cola”? Chiar nu realizăm că devenim din ce în ce mai singuri prin superficialitatea pe care o acceptăm lăsând ca mâna nesfinţită a cămătarilor să transforme „hazul de necaz” în băşcălie şi „libertatea de expresie”, în dreptul de a nu a mai avea nimic sfânt? Oare suntem atât de dereglaţi încât nu mai putem rezista două ceasuri într-o sală de spectacol fără telefonul mobil – aruncând la coş respectul pentru TEATRU ŞI OAMENII LUI ?
Teatrul se face cu oameni şi în teatru mai sunt încă oameni dăruiţi lui: cei ce muncesc „în umbră” pentru ca actorii să strălucească pe scenă, mai sunt încă actori care cred în ideea că există, în măsura în care „conving” şi nu în măsura în care „apar”, mai sunt încă tineri ce păşesc în teatru în vârful picioarelor şi vor să preia din torţă nu doar toarta ci şi focul, mai sunt şi texte clasice încă nerostite pe scena ce aduc în prin plan noţiuni, despre care nu se cuvine să vorbeşti, într-o hărmălaie indecentă, ci cu eleganţa şi nobleţe, mai sunt încă mulţi spectatori ce au răbdarea şi capacitatea de a descoperii „dimensiunile umane” ale personajelor.
Şi dacă nu s-a uzat de tot credinţa în bine, CE-I DE FĂCUT ? Să nu ne văicărim în interviuri şi pe coridoare, să nu ne lăsăm pradă comodităţii propriei noastre vieţi şi fără teama judecăţilor de „valoare” ce vor urma, fără pretenţia şi înfumurarea că am descoperit „focul” – să ne întoarcem la starea de elevi şi să ÎNDRĂZNIM un exerciţiu prin care să ne facem viaţa mai suportabilă în situaţii cum sunt cele pe care le trăim azi – şi, Doamne, atât de asemănătoare cu cele trăite de personajele lui Gorki.
Lumea mică de pe scenă este reflectarea lumii mari, cu problemele ei: sărăcia spirituală, fuga de răspundere, cruzimea nepăsătoare a relaţiilor dintre oameni, banul – centrul lumii, „lucrările sociale” în favoarea înfometaţilor, frica oamenilor de oameni (ajunşii îşi construiesc garduri înalte ca să fie apăraţi, „ridică ziduri între ei şi Dumnezeu”), frica ce-şi are fundament nu doar în realitate, ci şi în TRECUT… şi toate astea într-o poveste ruseşte copleşită de gânduri triste la care s-ar putea să şi plângem cu lacrimi „zgârcite de mujic”… aşa că….
„Dă-ne nouă, Doamne, lacrimi să plângem şi ţinere de minte să nu uităm că nu suntem fără de moarte”.
Catrinel Dumitrescu