Avem capacitatea de a percepe frumusetea?
Perceptia. Iata un subiect asupra caruia merita sa meditam.
Washington DC, statia de metrou, o dimineata geroasa de Ianuarie in 2007. Un barbat cu o vioara asezat langa un perete incepe sa cante sase piese de Bach timp de circa 45 de minute. In tot acest timp aproape 2.000 de persoane au tranzitat statia respectiva, marea majoritate in drumul lor spre locul de munca. Dupa 3 minute un barbat de varsta mijlocie este cel dintai ce remarca prezenta violonistului. Incetineste ritmul si se opreste pentru cateva secunde iar apoi – parca trezit din reverie – se grabeste sa-si urmeze programul.
4 minute mai tarziu:
Violonistul primeste primul sau dolar: o femeie arunca banii in sapca, fara sa se opreasca.
Peste 6 minute:
Un tanar barbat se sprijina de perete si-l asculta cantand, apoi se uita la ceas si isi continua „alergarea”.
Dupa 10 minute:
Un pusti de 3 ani se opreste dar mama il trage dupa ea grabita. Baietelul se opreste din nou si se uita la violonist, dar mama il impinge din nou, cu ceva mai multa putere iar copilul continua sa mearga sub impulsul parintesc, intorcandu-si totusi capul spre violonistul nostru. Aceasta scena s-a repetat si cu alti cativa copii si mai tarziu. Fiecare parinte, fara exceptie, si-a „fortat” copilul sa se miste mai cu … viteza.
Dupa 45 de minute:
Muzicianul canta fara oprire. Doar 6 persoane s-au oprit si au ascultat pentru scurt timp prestatia violonistului. In jur de 20 au dat bani dar si-au continuat drumul fara sa-si modifice nici macar ritmul. Violonistul a strans 32$.
Dupa 1 ora:
Violonistul isi incheie cele sase piese si linistea se restabileste peste statia de metrou. Nimeni nu-i observa plecarea, iar mai apoi lipsa. Nimeni nu a aplaudat, nimeni nu si-a manifestat in vreo forma aprecierea.
Absolut nimeni nu a stiut, insa tanarul violonist era Joshua Bell, unul din cei mai mari muzicieni ai planetei. A interpretat cateva din cele mai faimose piese ale muzicii clasice, cu o vioara ce valora 3,5 milioane de dolari. Cu doua zile inainte cantase cu casa inchisa la Opera din Boston unde un loc costase in medie 100$.
Este o poveste reala. Joshua Bell cantand incognito la metrou a fost proiectul organizat de Washington Post ca parte a unui experiment social despre perceptia, gustul si prioritatile oamenilor. Intrebarile firesti ce se nasc in urma acestei intamplari sunt:
Intr-un loc comun la o ora nepotrivita, suntem capabili sa percepem frumusetea?
Ne oprim sa o apreciem?
Recunoastem talentul intr-un contex neasteptat?
O posibila concluzie a acestui experiment este ca daca nu avem un moment sa ne oprim si sa ascultam unul din cei mai mari muzicieni ai lumii, cantand poate cea mai frumoasa muzica scrisa vreodata, la unul din cele mai frumoase instrumente executate vreodata, cate alte lucruri minunate pierdem in goana noastra nebuna de fiecare zi?
