Are un mod concis de a fotografia, ca si stilul sau de a vorbi. Scurt si la obiect.
Un mod aproape chirurgical in care izoleaza esentialul si taie cu acuratete orice surplus care nu isi are locul in compozitie. Simplu. Pare sa gaseasca simplitatea in cele mai haotice situatii. Nu iti lasa timp de gandire. Are un ochi concentrat pe detaliu si reuseste sa transmita intreaga energie a unei fotografii acolo unde isi propune.
Si privindu-i fotografiile ore intregi, am realizat ca am o problema: nu pot spune de ce imi plac.
Fotografiile sale par simple la prima vedere. Totusi sunt suficiente doar cateva pentru a realiza cat de complex si extraordinar ii este simtul de a detecta momente complicate pe care apoi, le reda in constructii simple.
Uimitor? Pentru mine, da. Ii judec fotografiile prin prisma emotiilor pe care mi le creeaza.
In doar cele 30 de minute de vizionare a doua albume de fotografii ale sale, te indragostesti, ai sentimente feministe, devii boema, redescoperi gesturi din copilarie, incerci sentimente de maternitate si, in acelasi timp, ai vrea sa experimentezi precum femeile aventuriere!
Si inca ceva. Nu este deloc subtil cand este vorba de culoare si foloseste o abundenta fantastica de tonuri incat, celor cu o perceptie cromatica intensa, le este usor sa intre in rezonanta cu el.
Marturisesc ca imi este greu sa fac abstractie de celalalt ego al artistului fotograf, cel prin care l-am cunoscut cu ani in urma, pe omul de alta profesie care nu s-ar lasa ghicit in imagini (poate doar in lumina …). Paradoxul face ca inclusiv in acel domeniu sa exceleze la superlativ. Cred ca este remarcabila capacitatea sa de a aduce la nivel profesionist ambele sale implicari, fotografia si profesia prin care este recunoscut in societate.
Pentru moment ma bucur ca pot si ceilalti sa-si incante privirea cu fotografiile lui Adrian Petre, pe care eu le admiram de mult.
Pentru viitor, sunt realmente curioasa care va fi noua pasiune pe care el o va introduce pe langa cele doua ce par sa coabiteze acum in mod elegant.
