Era pe la mijlocul anilor ’80 cand mergeam la Dorohoi cu autobuzul, pentru a face cumparaturi (orice, in afara de mancare) sau pentru a vedea un film la cinema.
Imi amintesc casele vechi, evreiesti, din centru, cu magazinele intunecoase de la parter, mirosul specific de tutungerie, de incaltaminte din piele, de tesaturi vopsite, de farmacie. Fiecare loc avea un miros propriu. Insa cel care imi persista si acum in nari e cel al cofetariei de la „blocul turn” (blocul asta avea doar 10 etaje, dar era cel mai inalt din oras si singurul care avea lift).
Intram in cofetarie cu curiozitatea copiilor care erau obisnuiti cu dulciurile de casa, nu atat de frumoase ca aspect ca cele din vitrina frigorifica, dar net superioare prin calitate. Nu intelegeam de ce tata nu era niciodata de acord sa mancam ceva de acolo. Tot timpul ne spunea ca facem hepatita si ca el deja cunoaste n cazuri. Puteam sa bem suc si sa mancam inghetata. Vitrinele ramaneau incarcate de amandine, prajituri Carpati, eclere, braduti si rulada cu ciocolata si frisca al caror gust nu l-am incercat. Si mirosul. Mirosea a acru. A frisca acra, a ciocolata amara, a portocala si a cafea, amestecate toate.
Sucul era, de fapt, acel Brifcor, o bautura care se voia cu gust de portocala si cu o culoare palida cu bule. Inghetata era adusa de chelnerita cu sort alb si boneta, in cupe de metal, pe farfurii albe. Avea gust de zapada. De zapada dulce cu iz de esenta de capsuni sau de vanilie. Cand se topea nu era cremoasa, ci apa colorata. O mancam fiindca era altfel. Mult timp pastram in cerul gurii aroma specifica. Ieseam afara si „orasul” ne fascina. De fapt, un sat cu asfalt si blocuri. Oamenii la fel de fri si de tristi. Cu vorbe putine si sacose in care zdranganeau sticlele goale de lapte si iaurt. Ajungeam inapoi acasa seara. Satul ne astepta cald si tacut, cu miros de mamaliga coapta si vite calde. Si adormeam avand in minte zgomotul linguritei in cupa de metal cu inghetata roz.” – Szivárvány Csepp (Picaturi de curcubeu)