Sub teiul uriaş din curte

„Sub teiul uriaş din curte, unde au stat oamenii bătrâni şi buni din neamul nostru, petrecuți de-acum de foarte mulți ani, îl găsesc stând pe o buturugă, cu bastonul odihnindu-i-se pe braț, ca uitat. Roua de pe iarbă îmi udă bocancii şi soarele dimineții devreme din prima zi a lui iunie îmi arde încetişor spatele.

Stă privind fix, în gol, cu ochii lui albaştri, ca ai mei. Mă aşez pe buturuga de lângă el.
– Bună dimineața, bunule. Ce faci?
– Iaca. Bine. Tu şie faşi? mă întreabă în graiul lui moale din Zarand, cu influențe bănățene.
– Ia. Bine şi eu.

Îmi pune mâna pe umăr, voiniceşte, parcă mă cuprinde cu totul cu ea, de parcă ar fi un urieş, şi nu sunt chiar deloc ceea ce s-ar chema un pirpiriu. Îi simt în mână toată viața. Şi puterea, de parcă n-ar avea 92 ani. Mă fixează cu albastrul ochilor lui, care acum nu mă mai cunosc. Nu mai ştie cine sunt. Stăm în linişte unul lângă altul şi tăcem. Lung tăcem. Doar păsările cerului se aud vorbind fără nicio grijă în frăgarul din spate. Mă uit la el şi îmi dau seama că acum arată întocmai ca Pălică, tatăl lui şi străbunicul meu. Ştiu că atunci când se va duce, o întreagă lume frumoasă şi de poveste pentru mine se va încheia pentru totdeauna, ca şi când n-ar fi fost niciodată. E ultimul dintre toți. – Bogdan Briscu

Comentati?