De când era sufletul copil

„Poplin, damasc, diftină, stambă, doc, tergal, zenana. M-am trezit înșirând cuvintele astea. Am visat-o pe bunica mea spunându-mi atât: poplin. L-a șoptit, cumva, i-am simțit și respirația. Pe restul le-am zis eu, erau și ele cuvintele ei, nu le-am folosit, doar le-am auzit cu zeci de ani în urmă. N-am știut că le mai am, dar uite că le țin acolo, adânc, în suflet, nu în minte, de când era sufletul copil.

Voi ce cuvinte aveți de când vă erau sufletele copii?” – Ana Barton

(pentru Ana Barton de la Emil Brumaru)

„Poplin, damasc, diftină, stambă, doc, tergal”,
Iubiri ascunse într-un vechi penar
Cu raportor, compas și un creion și-o gumă
Iar sufletul spre mama mi-l îndrumă,
Ea ce-mi făcea lapte cu frecăței
Iar eu îi mirodseam capotul ei
Ce-mi ascundea cel mai adînc mister,
Vechi pardesie atîrnînd într-un cuier,
Sertarul interzis, fără mîner,
Ciorapi cu dunga veșnic îndreptată,
Mingi ce săreau la ceruri cîteodată
Și-apoi cădeau, tîrziu, pe vreo poiată,
Și iarăși mama ce mă strigă la mîncare:
Lapte fiert proaspăt, mămăligi fermecătoare,
Tăiate cu o sfoară roșie-n felii,
Bucătării cu plite-n flăcări nărămzii,
Palme la fund pentru obrăznicii
Mărunte, cîmpul plin de tinichele,
Genunchii mei zdreliți veșnic în ele,
Closetele din scînduri coșcovite,
Cu ziare-n cui, de nimenea citite,
Tutungerii mici, harabale vaste
Cărăbănind sifoanele albastre,
Beciuri cu apă și gîndaci cu picioroange,
Ploi mari cu grindină ce geamu-l sparge,
Magiunul gros, pe unt, uns ideal,
„Poplin, damasc, diftină, stambă, doc, tergal”…

Și-n depărtare tandre bariere
Ce își ridică poalele ca o muiere,
În timp ce țipă de după un deal marfarul
Și-ntre traverse înflorește a pustiu mărarul…

„Îmi spunea cândva prietena mea că sunt printre ultimele specimene în viață care mai au croitoreasă. Păi cum să n-am când iubesc atât de mult țesăturile de orice fel, de la cele pentru haine până la covoare, pânzeturi pentru pat, draperii sau tapițerii. Nu mă pot abține, cumpăr materiale și apoi merg să le cos. Stofe, brocarturi, stambe, mătăsuri, taftale, bumbacuri, pânze topite, organze, voaluri, lâneturi și mohairuri, fetru sau postavuri, pff, ce istorie au toate și cum îmbracă geografia lumii.

E o istorie a feminității și a țesătoarelor și croitoreselor anonime. Plăcerea asta are gustul altor plăceri vechi. De pildă, când eram mică adoram să stau cu dicționarul de sinonime în poală ore în șir și să caut cuvinte românești cu o lume pierdută în ele, închisă și plină de farmec. Sau să caut prin tomuri ilustrate de istorie și arheologie a României conace neștiute, castele, biserici fortificate, cetăți, cule sau vile cu arhitectură veche. Toate se confundau cumva într-o stare de confort, de habitat personal, de cămară cu bunătăți și de acasă. Cuvinte, cărți, conace. Toate mi-au dat cumva un sentiment de drag pentru țara asta. La fel simt și cu țesăturile, bijuteriile filigranate în argint și bătute în pietre geme, florile și verdeața cățărătoare, ghivecele de pământ sau coșurile împletite. Sau cu nebunia condimentelor. Poate de asta mă seduce lumea Orientului, un Orient pe care îl găsești ușor și în obiceiurile și gastronomia românească: culoarea și mirosurile condimentelor fără număr, țesături pline de senzualitate, ceramică smălțuită în forme onirice și culori fantastice. Acolo, în Orient și aici, în amintirile mele lumea e foarte aproape de pulsul pamantului și poveștile sunt cele mai iubite.

Afară plouă, ce bine că plouă! Când plouă parcă primesc învoire de la natură să stau și să torc vise.” – Adina Stefanesc

Comentati?