Călător

„Călător prin Ungaria. În care se poate vedea că nisipul care cade în partea de jos a clepsidrei nu e același cu cel care a început să se scurgă din partea de sus a ei.

Dincolo de a fi cunoscuți numai pentru gulaș, ungurii din Ungaria sunt renumiți că sunt un popor mândru și, de ce nu, mai gospodar, cel puțin prin comparație cu românii, chiar și cu cei ardeleni. Trăind alături de ei o viață întreagă, vorbindu-le binișor limba, zic eu, citind și scriind în limba lor – atât cât am putut să învăț de unul singur, pentru că nu am urmat niciodată cursuri de limba maghiară, mergând des în țara lor, cred că am ajuns să îi cunosc destul de bine. Azi va fi vorba de cei din Ungaria propriu-zisă, la care ca român transilvănean, mergând acolo frecvent, nu aveam cum să nu îi observ cu atenție, să îi ascult ce vorbesc pe stradă, la cumpărături, când interacționam cu ei sub o formă sau alta, să văd cum se gospodăresc, ce fac bine, care le sunt scăderile și care le sunt atuurile. Prima oară cred că am fost în Ungaria prin 1990 sau 1991. Pe vremea aia, Ungaria, față de România, părea de pe cu totul altă planetă, față de ceea ce era la noi. Foarte mulți ani după aceea, până dincolo de anii 2005-2007, încă diferențele păreau foarte mari între Ungaria și România. Dacă pe drumurile lăturalnice, în afara drumurilor europene, casele țăranilor unguri, prin sate, nu difereau prea mult de cele ale celor români de la noi, din zona de câmpie a Transilvaniei, cel puțin ogoarele păreau gospodărite cu totul altfel, mult mai bine, pe suprafețe mult mai mari, nu îmbucățite ca la noi. Ungurul de rând părea să conducă mașini mai noi decât cele de pe la noi, pe care le vedeai, nu rareori, cârpite, ruginite, învechite. Ca preț, mașinile conduse de ei păreau mai scumpe decât ale noastre, fără a cădea totuși nici pe departe în stridența și opulența afișate de unii români, prea mulți la număr prin comparație cu omul de rând din Ungaria. Șoselele principale erau incomparabil mai bune decât la noi, fără urmă de cârpeală sau gropi astupate, iar despre gropi nici nu putea fi vorba. Poate drumurile secundare erau mai vălurite, mai lăsate de izbeliște, dar în rest erau bune, cu șanțurile curate, iarba cosită, buruienile și lăstarii sălbatici inexistenți.

După câțiva ani de absență de la plimbatul prin Ungaria, țara arată altfel, poate și legat de autoizolarea europeană în care a fost aruncată de conducătorii ei. Drumurile principale arată acum ca la noi, cu nenumărate urme de reparații, se observă lipsa investițiilor în infrastructură. Drumuri expres care altădată erau foarte bune, acum stau, din câte se poate observa la trecerea pe ele, închise de multă vreme pe jumătate din benzile de circulație. Urmele de reparații ale drumurilor, gropile astupate prin cârpeală cu asfalt sunt prezente într-un mod care înainte nu exista acolo. Mașinile care circulă pe stradă par învechite, nu mai seamănă cu ceea ce se vedea cu ani în urmă. Parcă maghiarul de rând nu și-a mai permis să își cumpere altă mașină, mai nouă, așa că trage de aia pe care o are. Comercianții au rămas la fel de politicoși ca înainte, dacă le vorbești în limba lor – nu pentru că nu te-ar servi dacă nu ceri o pâine în limba maghiară, ci pentru că pur și simplu foarte mulți dintre ei nu cunosc nicio altă limbă în afara limbii lor materne, dar parcă lipsește ceva din ceea ce erau înainte. Cumpărătorii din magazine, oamenii de pe stradă, par cam la fel precum comercianții – mai gravi, mai apăsați parcă, parcă având mai multe greutăți de dus în spate, priviri mai goale, parcă mai nepăsătoare, un soi de fatalism. În marile orașe străzile au rămas la fel de curate, dar parcă încremenite în timp în urmă cu câțiva ani. Nimic nu pare să fi fost înnoit, adăugat sau reparat capital, mai degrabă cârpeli, pe ici, pe colo. Oamenii continuă să nu dea buzna și să nu se înghesuie și înghiontească unul pe altul la bancă, la cumpărături, pe stradă, la volan în trafic sau în mijloacele de transport în comun, în binecunoscutul stil de la noi, așa cum parcă mai civilizați fuseseră și înainte. Atât numai că acestei mase pare că îi lipsește ceva. În molcomeala lor, ei nu par calmi, încrezători în ei, mândri cum erau, ci mai degrabă înfrânți, blazați, de parcă aerul ce-i înconjură ar fi amărui, de parcă acum s-ar fi trezit dintr-un somn greu și încă nu s-au deșteptat pe de-a-ntregul. Până și polițiștii, care mai înainte vreme, păreau prin atitudine și mândria afișată să continue tradiția jandarmilor cu pene de cocoș la pălărie, arată cu umerii mai căzuți și priviri de parcă dacă ar fi să facă ceva, ar prefera ca mai înainte să se gândească de două ori înainte de a întreprinde vreo acțiune. Mesajele, inscripțiile, posterele, abțibildurile de pe mașini cu semnificații naționaliste, atât de frecvente în trecut, sunt incomparabil mult mai rar întâlnite acum. La bancomate, la bănci, la magazine, la benzinării, sunt mult mai multe texte în limba engleză – nu rareori într-o ungleză, care e un fel de romgleză sau engleză pidgin, destinată să ajute clientul străin, dar în continuare aproape nimeni nu vorbește o altă limbă în afară de cea maternă și comunicarea ar fi dificilă dacă nu le-ai vorbi limba lor. Omul de rând, pe stradă, în localuri, nu pare atacat de frenezia internetului, a telefoanelor smart, a epocii wi-fi peste tot, oricând și oriunde. Pare o lume încremenită cumva, departe de mândria proprie de altădată, prăfuită fără a fi înapoiată, într-un soi de apatie, de așteptare nu-știu-până-când-și-nu-știu-în-așteptarea-a-ce. Poate că și-au făcut-o cu mâna lor, cum ne-am făcut-o și noi și ei sunt un memento pentru ce se poate întâmpla în alte părți de Europa prin alegeri mai puțin inspirate?!” – Bogdan Briscu

Comentati?