Multi ani, doamna!

Update. (update-urile se scriu sus, downdate-urile jos, blinddate-urile la mijloc) Anul trecut, doamna despre care scriu aici atât de frumos și-a început turneul de rămas bun, ”Fare Thee Well”, pe care și-l continuă și anul ăsta, începând cu 2 martie, din Stockholm. Mai concisă decât vechiul ei prieten, Bob Dylan, care și el concertează în continuare, dar a început în 1988 un turneu numit ”Neverending Tour”, ca să știe o treabă. Dar acum vorbim despre doamna. (n.r. ziua doamnei a fost in urma cu o saptamana, pe 9 Ianuarie)

*******

„În noaptea aia din 1997 aveam emisiunea ”Atlantis” la radio. Dar abia o mai țineam în frâu. Vibe-ul era devorant. Joan Baez trebuia să sosească pentru prima oară în România! Și venea de la Budapesta, unde avusese concert (în deschidere la Emerson, Lake and Palmer!) și urma să treacă prin Vama Borș în drum spre București. La un moment dat am lăsat emisiunea să se descurce singură (vorba lui Attila, citând un clasic, ”Redactorii sunt în plus, oricum.”), am sunat adunarea și am mers cu prietenii în Vamă. Era un eveniment, greu de înțeles acum, la care chiar mă așteptam să participe presa. Joan Baez trecea prin Oradea! Am ajuns în vamă și nu era nimeni. Doar noi, într-o mașină în care mergea o casetă cu Joan Baez. Știu perfect și acum care era. Una roz, pe care scria cu negru. Era și Călin acolo, care o iubea mult pe Baez, și care-și adusese și chitara, așa că am alternat muzica înregistrată cu cea live. Așa au trecut ore întregi, în care Joan nu mai sosea pe șosea și noi chiar aveam momente în care nu mai conștientizam că venisem să o așteptăm, ci era doar un sentiment de bine și de magie, mai ales odată cu apariția zorilor. Un fel de revelion restrâns la ideea de rêve.

Apoi a apărut autocarul. Am dat și noi cântecele adunate pe banchetă la o parte și am ieșit din mașină, entuziaști și nepregătiți. Pentru că din autocar a coborât doar un fel de manager, care ne-a cerut să nu ne apropiem, că Baez se odihnește. Noi nu ne odihniserăm, așteptam deja de ore bune, așa că, așa cum stă bine unor oameni obosiți și care încă nu băuseră cafea, nu am fost chiar satisfăcuți de mesaj. Călin a început să-i cânte la chitară sub geam, noi speram să o vedem măcar o clipă și încercam să-l hipnotizăm pe manager până ajunge să gândească la fel, a ieșit cu un mic scandal, ea nu a ieșit cu nimic, apoi autocarul și-a luat roțile în spinare și dus a fost.

Am rămas în urma lui cu un mare regret și, desigur, dezamăgiți. Cum se poate să aștepți un prieten atâtea ore, după atâția zeci de ani, el să apară și să nu spună măcar un ceau? Pentru că pentru noi Joan Baez asta era, un prieten, o știam de mici. Nu ne-a dat prin cap că nu era reciproc.

Și știam că nu o voi mai vedea. Aveam examen de licență în două zile, nu aveam cum să ajung la București și să revin la timp și, nu-i așa?, examenele sunt foarte importante și prezintă multe aspecte.

Yada yada yada nu mai țin minte ce am făcut la examen, dar concertul a fost superb. Cronica lui, puțin mai jos pe scroll.

Și să nu uit. Așa cum atunci când îi cumpăram muzica plăteam cât costă, nu cât face, că asta nu putea fi afișat, tot așa și Joan Baez nu are vârstă, ci doar ani. Mai adaugă unul azi. La cât mai mulți, doamnă. La cât mai mulți.

(PS.: cartea despre care e vorba la un moment dat în text e ”The Golden Bough”, o antologie impecabilă și ca design, nu doar conținut, cu versuri de Nichita Stănescu, Virgil Mazilescu și Leonid Dimov traduse în engleză și cu ilustrații/picturi de Ion Gheorghiu, lăsate așa, în română)
La mulți ani, doamnă Joan Baez.

ZIUA ÎN CARE EU I-AM DAT AUTOGRAF LUI JOAN BAEZ

„Concertul era la jumătate, când am simțit o mână pe umăr. Am tresărit, bătaia aia era ușoară, dar eu urăsc orice fel de violență sau bătaie. M-am întors. Un individ masiv și total necunoscut se uita încruntat la mine: ”Veniți cu mine, vă rog.” Am albit. M-am uitat în sală: totul se desfășura normal, luminile nu se aprinseseră, Joan Baez cânta mai departe. Și apoi mi-am adus aminte anunțul: ”Este interzisă înregistrarea concertului sau fotografierea. În caz contrar, concertul se poate suspenda.” Pe marginea lojei, reportofonul meu tocmai ce se oprise din înregistrat. Am pășit, am ieșit, spășit. Deja vedeam titlurile din ziar și din burtiera televiziunilor: ”Concertul așteptat în România de zeci de ani a fost oprit la mijloc.” Și poză cu mine. Din alea multe nereușite! De undeva, de sus, am auzit o voce. Bodyguardul imens vorbea: ”Dacă mai aprindeți bricheta în timpul spectacolului, vă vom da afară.” Brusc, am început din nou să aud muzica. M-am întins cât am putut și l-am bătut pe umăr și i-am spus că nu mai fac.

Apoi am reintrat în lojă și am continuat să înregistrez. Așa a apărut versiunea unicat a piesei ”Forever Young”, cântată de celebrul duet Baez & Balint. Iar la sfârșitul concertului, nu a fost bis, ci vis. Cu regina folkului, în Sala Palatului.

În aceeași seară, la Lăptărie, unde se zvonea că vor merge folkiștii români care cântaseră în deschidere, a apărut și ea. Nu mai era regină, venise fără alai, singură, simplă, în blugi. Și a mai adăugat peste visul de mai devreme. Am stat la masă lângă ea câteva clipe și părea ireal. Apoi am rugat-o să-mi spună câteva vorbe pentru emisiunea pe care o aveam atunci, ”Atlantis”. Doar că, de zăpăcit ce eram, nu mi-am dat seama că banda era pe final în reportofon (deși era digital, pornea doar dacă apăsai cu degetul). I-am spus ce grozăvie se întâmplase, a zâmbit și am înregistrat-o din nou. A fost momentul cel mai frumos din cariera pe care nu am avut-o niciodată și, totodată, momentul cel mai lipsit de profesionalism. Noaptea de vis s-a prelungit, cu Joan Baez cântând împreună cu tinerii care se aflau acolo cu chitări, stând pe jos. Nu știai exact ce e, ba e noapte, baezi.

Câteva ore mai devreme, după conferința de presă de dinaintea concertului, m-am apropiat de Joan Baez și i-am întins o carte. ”The Golden Bough”, o antologie impecabilă și ca design, nu doar conținut, cu versuri de Nichita Stănescu, Virgil Mazilescu și Leonid Dimov traduse în engleză și cu ilustrații/picturi de Ion Gheorghiu, lăsate așa, în română. Mi-am dat seama că a crezut că doresc autograf, așa că am spus repede că nu, e din partea mea și a prietenilor mei. A luat cartea și mi-a mulțumit. Scrisesem doar atât: ”Thank you, please come back”, plus, desigur, semnătura mea, altfel cartea nu putea participa peste vreo sută de ani la licitații.

Și a revenit.” – Liviu Balint