Dylan. Autoportret pe bucăți. De confetti

Dylan. Autoportret pe bucăți. De confetti / Liviu Balint · May 24, 2017

Cineva îmi spunea recent că trăiesc în trecut. Cu toate poveştile mele pline de casete şi radio şi prieteni care au fost etc. înclin să-i dau dreptate. Maybe. Poate că nu sunt atât de nerotic pe cât par. Nerotic în sensul că nu-mi dau foc trecutului, ca Nero. E un catharsis necesar să laşi părţi din tine acolo unde au fost, să nu le cari în spate cum era ideea de final a lui Fitzgerald din The Great Gatsby. Da, unele amintiri e bine să ardă tocmai ca să nu se piardă. Dar să nu le uiţi în timp ce-ţi construieşti altele noi, să nu dai cu ele de pământ. Pentru că e pământul ăla care are-n el şi calea spre ce vei fi.

Cam asta a făcut şi Dylan în povestea asta, de la începutul anilor 70. Devenise tot mai neînţeles, tot mai mulţi încercau să-i spune ce gândeşte el, de fapt. Şi nu era el în gândurile alea. Aşa că şi-a luat trecutul ca pe o coală de hârtie, i-a făcut o copie, apoi a ieşit pe balcon şi în văzul tuturor l-a mototolit, apoi l-a rupt în bucăţi şi l-a aruncat în vânt, bucăți de confesstti peste capetele consternate ale celor care priveau în sus spre el, ca spre un zeu.

Era vara lui 1970. În casa lui din Woodstock, Bob Dylan era în refacere. Anii 60 se terminaseră pentru el cu o frână de motocicletă. Și-a revenit și s-a uitat în urmă. Nu era drumul lui ăsta. Pornise pe el, știa asta, își dorise asta, dar acum nu mai era al lui. Drumul lui fusese adjudecat de milioane de oameni care-l împinseseră în față. Care-l foloseau pentru nevoia lor de a avea un lider. Care-i urmăriseră fiecare mișcare, și fiecare mișcare a lui era socotită una de protest, în care ei se regăseau. Oamenii protestau pentru orice, lăsaseră în urmă orice urmă de bun simț și își luaseră dreptul de a avea toate drepturile. Era sătul de asta, nu voia să fie lider, nu era înțeles, voia doar să cânte și să fie lăsat naibii în pace. Și tocmai acum. Tocmai acum figura asta cu festivalul. La el acasă. Neverending nightmare. Dintr-o dată, casa lui nu mai era a lui. Casa în care se retrăsese ca să se îndepărteze de toți oamenii ăia care nu-l înțelegeau, casa în care voia puțină liniște cu familia, nu mai era a lui. Oameni pe care nu-i știa îi intrau și ieșeau din ea ca dintr-un loc de pelegrinare.

Nu a mai rezistat. S-a mutat în New York. Un apartament drăguț, în loc ferit. Pentru puțin timp. L-au găsit și acolo. Oamenii ăia în căutare de lider erau peste tot, își alungeau umbrele peste ferestrele și liniștea lui, îl adorau și nu-l înțelegeau.

Era nevoie de măsuri mai drastice. Timpurile erau în schimbare. Că nu putea și el să cânte altceva, i-a trebuit versuri de protest. Pff. Ok. Știa acum ce e de făcut. Ceva care să îl aducă pe pământ în ochii lor, al celorlalți. Ceva care să-l coboare. Dar ce?

Răspunsul a venit de la sine. Muzica și versurile l-au dus aici? Ele trebuia să-l și scoată.
A intrat în studio. Și a cântat ”Blue Moon”. Nimeni nu mai avea nevoie de încă un cover după piesa asta. Perfect. Și apoi au venit altele, unul după altul. A cântat tot ce i-a trecut prin cap. Cântece pe care le știa de mic, de pe discuri mici… Cântece tradiționale, un Gilbert Becaud, un Paul Simon, un instrumental… Deja se încălzise. Nu-i ajungea un disc simplu. A mai adăugat câteva cântece de la el. ”Queen the Eschimo”. Îl mai cântase după accident, cu The Band, în faimoasele înregistrări din beci. ”Like a Rolling Stone”, live. Deja era material de disc dublu. Chiar au rămas multe înregistrări pe afară. Le-a lăsat acolo. În interior nimic nu se lega. Nu avea nicio noimă. Niciun concept. Nicio idee revoluționară, niciun mesaj de schimbare. Era perfect. Sau aproape. Nu avea copertă. Se rezolvă. Dați-mi o pânză și niște culori și reveniți în cinci minute. Ok. E gata. Spuneți-i ”Self Portrait”, eu merg să mă culc.

După apariție a citit în Rolling Stones cronica. Titlul: ”What is this shit?”.
A zâmbit. Acțiunea era un succes. „And there is no success like failure. And the failure is no success at all”.

Au urmat 40 de ani în care lumea lui Dylan s-a împletit cu cea a criticilor săi. Albumele au curs. Unele ridicate în slăvi, altele compuse de acolo, altele date de pământ. Dylan s-a mai certat cu cei care criticau ceea ce nu puteau să înțeleagă. Și-a urmat drumul și nu s-a mai uitat înapoi. În afară de câte o singură dată, din când în când. Așa cum, atunci când era mic, fugise de acasă, din Hibbing, de mai multe ori și de fiecare dată l-au prins și l-au adus înapoi, în afară de o singură dată.

Arta unui artist nu depinde de critici. Poate fi doar acceptată, hulită, rareori înțeleasă. În perioada aia, Dylan a scos albume extrem de diferite: „Nashville Skyline”, „Self Portrait” și „New Morning”. E o perioadă pe care nu o reneagă, chiar dacă se luptă puțin cu ea. Perioada în care vocea lui era blândă și caldă. În care căuta o cale de a se recâștiga pentru el. Și, implicit, pentru ceilalți. Un artist nu poate exista singur pe planetă decât în povești cu mici prinți. Pe planeta asta suprapopulată cu aplauze, Dylan spune doar atât:

„Once I had mountains in the palm of my hand
And rivers that ran through ev’ry day
I must have been mad
I never knew what I had
Until I threw it all away.
Love is all there is, it makes the world go ’round.”

*******
Cineva îmi spunea că trăiesc în trecut. Cu poveștile mele cu tot. Nu, doar las trecutul să trăiască în mine. The part that matters. The roots, man, the roots. Time is an ocean, it ends at the shore, spunea Bob. Time is a notion, aş adăuga eu. Şi mai importante decât amintirile care au trecut sunt amintirile care au prezent. Iar viitorul e doar un now flake.

Acuarela apartine unei alte prietene, deosebit de talentata si ea: Maria Ranga

Comentati?