Diaminte

Oameni faini, care fac daruri de ziua lor. Cum spuneam recent, tot inspirat de un cântec semnat Tom Waits, oameni diaminte. Oameni cu diamante în minte. Thank you, Mimo. – Liviu Balint

„Dar din dar în dar, sper că nu în zadar… Nu am avut de gînd să fac publică această întîmplare de vis – reală totuși – însă urările voastre în număr atît de mare mă obligă să vă ofer ceva…din mine. Așa că, ladies and gentlemen: PANA DE CURENT PRIN GAURA CHEII
în beznă cu Tom Waits

Din galimațiile dezlînate revărsate printre halbe, sticle și pahare se strecoară frînturi din dialoguri, nu bîrfe dar nici departe de expresiile triviale ale unor caractere înămolite, cuprinse de indignare atunci cînd nu mai au argumentele sau nici măcar informațiile necesare ca să-și facă semenii de rahat. Că-i așa, că-i pe dincolo, că-i pe nicăieri… Bun, dar întreb, așa cum ar zice lăutarul, la spartul chefului, cînd i se propune s-o cînte și p-aia…, aia!, aia cu dorul de ducă: Da’ di ce, mă?

Surprinde uneori această apetență a semenilor de a se tăvăli prin jeg, de a privi și diseca viața altora prin gaura cheii, ca-n poemul jazzificat declamat de Tom Waits în piesa cu titlul What’s He Building There? Sînt, pe de o parte, oameni deschiși, luminoși, care din primele minute de cînd ați făcut cunoștiință încep să spună despre viața lor, ce le place, ce nu suportă, ce realizări și ce planuri mărețe au ș.a., oameni care dezvoltă această pledoarie pro sine și vorbesc, vorbesc… dar cînd tac vezi prin ei ca prin sticlă. Goală. Alții încearcă să te vrăjească spunîndu-ți despre viitor, despre proiectele lor care-i vor face fericiți (pe ei? omenirea?) dar cînd îi întrebi despre trecut amuțesc sau bîlbîie ceva. În alt cîntec, tot al lui Tom Waits, te lovește ca un ciocan versul: „I’ll tell you all my secrets/ but I’ll lie you ‘bout my past”.

Ascult de cîteva zile muzica lui, urmăresc cu admirație relaxată modul în care a evoluat reușind să se transforme dintr-un liliac de bar ordinar dar cu pian într-un muzician de avangardă și, totuși, să atingă o cotă inimaginabilă de popularitate pentru un experimentalist care nu a acceptat nici un compromis major într-o carieră de peste patru decenii. Nu pot să nu amintesc, totuși, de unul minor. Se știe că este adversar înverșunat al utilizării muzicii sale în scopuri publicitare (a cîștigat mai multe procese) așa că lumea a fost uluită să afle că, în 1981, a acceptat să înregistreze un spot pentru o reclamă: Purina Butcher’s Blend Dog Food (hrană destinată cîinilor). Nu a cîntat dar a citit textul în așa fel cum numai el este în stare. Spotul a fost apreciat în industria de advertising și a obținut, în 1982, două premii: Clio Awards și premiul Festivalului industriei de publicitate de la Cannes.

Într-o seară mi s-a întîmplat ceva ciudat. Ascultam albumul Night On Earth cu muzica pentru filmul omonim a lui Jim Jarmusch, compusă și înregistrată maestral de Waits (în care apar primele semne ale unei noi etape în evoluția lui muzicală). Afară s-a declanșat o vijelie cu rafale puternice de vînt și ploaie torențială. A căzut rețeaua electrică. Am mai stat o vreme și am citit la lumina lumînării ca să mă ia somnul. Aveam în mînă o carte despre Tom Waits. Cînd am început s-o pierd, am suflat în lumînare. M-a luat… În visul în care-am plonjat ca de pe trambulină în bazinul cu apă neagră, termală, a ștrandului din Sînnicolau Mare, acolo unde am învățat în copilărie să înot, era aproape întuneric dar brusc am deslușit că sînt în foaierul unui teatru de provincie, cu cîteva persoane care forfoteau și se agitau în jurul unui pian. S-a aprins orbitor un reflector și l-am văzut pentru o clipă pe Ray Charles! Cînta la pian. Ray Charles!? Nu, nu se poate. Nici vorbă. Era un simplu concurs-audiție organizat de teatru pentru alegerea celui mai bun imitator a lui Ray Charles. Mi s-a părut straniu să-i văd pe concurenți cum se așează pe rînd pe scaun, încep să apese cu aplomb clapele albe și negre, să cînte cu gura pînă la urechi, să miște corpul, să bată ritmul cu piciorul drept cel stîng fiind priponit pe pedala pianului …dar mi se părea ciudat că nu se auzea nimic. Tocmai cînd a început să mă intrige lipsa sunetului, așa, ca prin perete, am deslușit întîi bătaia pedalei, apoi scîrțîitul unui violoncel și vocea. Vocea răgușită, inconfudabilă. S-a făcut lumină. Am deschis, temător, pleoapele ca să nu mă izbească și să mă inunde apa neagră din bazin sau lumina prea aspră a reflectorului din foaierul cu imitatori. Am constatat că sînt în pat și s-a aprins brusc becul de la veioză. Muzica se auzea tot mai clar. Era vocea lui Tom Waits. Am realizat că totul e din cauza penei de curent. Cînd circuitele s-au reconectat au pornit automat și stația de amplificare și CD playerul. Night On Earth. Am luat de pe noptieră cartea, am recitit pasajul la care am pus semnul înainte de a sulfa în lumînare.

„…Totul este actorie. Nimeni n-o să-ți arate cu adevărat cine este, nimeni n-ar îndrăzni așa ceva și chiar dacă ar face-o, s-ar răzgîndi imediat, căci ajungi la un punct la care nu mai știi ce este adevărat. Zarul îl aruncă pe om, în loc ca omul să arunce zarul.”

Cam aiurea visul ăsta cu Ray Charles în care The Genius nu apare – sînt doar cîțiva imitatori cu dinți galbeni și cariați, vis în care nu apare nici măcar Tom Waits, chiar dacă el a fost declanșatorul, motivul, inspirația… Dacă mă gîndesc mai bine nici nu cred c-a fost vis. Am ațipit doar și cînd mi-am revenit am simțit încă mirosul fitilului lumînării stinse.

Parcă m-aș fi uitat pe gaura cheii în timpul unei pene de curent și am văzut ceva în beznă.” – Mimo Obradov

Comentati?