Yester days

„Yester days.

Abia terminasem clasa a IV-a. Veneam la Cluj-Napoca după un eșec: picasem admiterea la cel mai bun colegiu din Satu Mare. Mai mult o ambiție proprie, rezultatul unui val surfat fără prea multă viziune și real, aflat și-atunci în regresie aritmetică. Pe drept, am luat zero la matematică, din lipsa unei experiențe. Rezultatele se trec pe foaia de examen, nu pe ciornă and I needed to find that the hard way. Poți să iei zece la următoarele, adesea nu mai contează. You only get one shot, like most times in life.

I failed și totuși, urma să petrec 21 de zile din vacanța de vară undeva în Cluj-Napoca. Mai exact, pe și pe lângă fosta stradă Borzești. Primisem cadou o tabără de limba engleză. Contrar așteptărilor, părinții mei chiar s-au bucurat că nu am intrat. Voiau să am o copilărie dincolo de exigențele unor profesori rigizi la naivitatea unui copil – normală până la o vârstă, acum ușor boemă.

Am plecat cu prietena mea. Entuziasmul a fost pe măsura curiozității. Ar fi fost primul meu contact cu lumi străine la mine acasă. Veneau tineri cu nume interesante, minți cu accente specifice, profesori din Anglia și America, iar lângă, Ana Maria. Primul declick dintre noi s-a produs la examinarea prin care fiecare participant trebuia să treacă. Eu am intrat în clasa a II-a C (nivel trei, intermediar), iar ea I B (începători, nivel doi) – deși, spre deosebire de mine lua încă de-atunci ore în particular. Nu părea a fi nicio problemă, cel puțin pentru mine. Mergeam zilnic împreună la cursuri, în clase diferite. Ne alegeam tot felul de activități – atunci am învățat să fac un dream catcher din ață dentară și semne de carte din plicuri, unul de-un galben înflorit supraviețuiește și astăzi. Lucrurile mergeau bine. Așteptam cu nerăbdarea specifică vârstei eclipsa. O altă experiență în urma căreia percepția despre lume avea să se schimbe.

Eu aveam zilnic 10 lei de cheltuială plus temă de vacanță, primită de-acasă drept pedeapsă (aspect verificabil și astăzi, angajamentul luat stând drept mărturie pe hârtie). Lucram zilnic în caietul meu de pătrățele albastru, câte cinci probleme bilingve, iar engleza își primea dimensiunea pur realistă pentru a fi ulterior literar și gramatical socializată. Iar cu Ana a fost bine până când, s-a stabilit o ieșire cu încă câteva fete, mai mari decât noi. Avea să fie una nocturnă, la acel Mc Donalds ce și astăzi atrage.

Ziua a trecut, iar seara începea să se desfacă și odată cu ea, noi ne pregăteam de întâlnire. În cazul meu n-a fost cine știe ce, însă Ana a considerat că merită mai mult și implicit s-a dichisit, deși n-avea prea mulți ani în spate – un fel de predecesoare a fenomenului disfuncțional și subiectiv privind, inadmisibil de acceptat, ce cuprinde multe fete care aleg să-și ridice privirea prin înălțimea de sub tălpi sau din spatele stratului de superficial. Așa și Ana. Pentru mine era ceva înafara spectrului gândirii, deoarece ai mei mereu îmi spuneau „fii tu”, iar eu eram și-atunci altfel. În momentul în care am văzut dimensiunea hainelor alese și culorile stridente din jurul ochilor am închițit în sec. Am întrebat-o doar atât, dacă așa vrea să iasă. A spus da. Și am ieșit.

Amintirile sunt precum niște gif-uri. Scurte metraje ce te forțează să le privești, iar pe măsură ce evoluezi, să le dezvolți perspectiva. Așa și acea seară, ce-mi revine acum în scurte secvențe cromatice și motorii. Ne-am întâlnit cu fetele și am parcurs scurtul drum luminat doar stradal până la Mc. Fiecare și-a luat ce a vrut. Eu doar un suc. Discuția avută îmi scapă, probabil și datorită lipsei de importanță. Cert este că la întoarcere am atras atenția, nu eu, ci ele – pentru că fiecare se-ntrecea în lungimea expunerii și minimalismul gândirii. Vreo trei băieți ne-au fluierat și s-au apropiat. Ele, printre care și Ana le-au răspuns. Mai mult chiar au continuat. Spre surprinderea mea. Indignarea și teama ce m-au cuprins, străini fiind, iar ea de nerecunoscut m-au împins să alerg. Într-un suflet tot mai mic spre spațiul în care știam că nu se poate întâmpla nimic. Nu știu cum a continuat seara pentru ele știu doar cum a fost pentru mine, cea care și-a văzut prietena sosind abia spre dimineață. Am încercat să-i spun că nu face bine, inutil. Eu am plâns. Ea s-a mutat într-o altă cameră.

Ana a plecat. Și din cameră și din viața mea. La telefonul public din hol, mi-am turnat sufletul, mamei. Decepția simțită și prietenia trădată, pentru că fusta-mi părea prea scurtă. Nu port nici acum ținute despuiate. Sinele meu n-are nevoie de expunere-n goliciune pentru a se face remarcat, are deja un plin cizelat, interior mulat.

Atunci, am pierdut o prietenă, doar pentru a primi alta, cu care am pedalat barca pe lacul din parc, am mâncat înghețată și am cântat Aseară ți-am luat basma sau Andrii Popa în jurul unui foc de tabără și cu chitara caldă lângă. Tot cu ea am ajuns la căminul profesorilor, care aveau un songbook, albastru precum caietul meu cu pătrățele, din care am rămas cu Let it be, Yesterday sau Pretty Woman – grav și îndelug cântate în drum spre casă. Pot și-acum.

De la acea prietenă a mea, mi-a rămas o singură fotografie: eu făcând semnul păcii. Mi-a lăsat-o în aparat spre developat, undeva în Timișul de Sus, pe când eram înconjurate de brazi, iar la scurt timp după acea clipită aveam să experimentăm primul nostru meci de baseball. Și deși mi-e vie în minte, numele i l-am uitat – un defect ce-l păstrezi și astăzi: forgetting names, but remembering faces. And treasuring beauty.

Because the original is unavailable.
Dar să revenim în prezent, digresiunile își au rostul în rând, precum și propriul punct.” – Alexandra Cel Mare-Irimie

Comentati?