Sirena

Sirena

Sa mai comentez si eu despre jenantele vocalize ale sirenelor din Bucuresti? Mneaaaah … Poa’ sa ne atace si extraterestrii ca tot nu vom afla decat cand va fi prea tarziu. Las mai bine o povestioara care sa va bine-dispuna.

„Trebuie să fi fost prin ’81. Era vacanţa de vară şi eram în tabără la Postăvaru. Mă rog, tabără de liceeni, cu jocuri lungi de rentz, mimă şi diverse imbecilităţi minunate ale vârstei. Împreună cu profesorii aproape la fel de tembeli ca noi, coborâm în Braşov, să ne cumpărăm bilete de tren pentru întoarcere de la agenţia CFR de pe Strada Republicii.

Zi de august uscată şi încinsă, cu prăfăraie ridicată în vârtejuri. Zona pietonală – pustie. Dar pustie. Nici ţipenie de om. Centrul oraşului, gol. Câte o siluetă timidă dispare rapid în ganguri ori după colţuri, ca şi cum n-ar fi fost. Magazinele închise. După două săptămâni de vârf de munte, începem să ne punem întrebări, unele mai aiuristice decât altele. Au intrat ruşii în ţară? Sau poate americanii? Lovitură de stat? Băi frate, n-om fi ascultat noi radioul, dar măcar ăia de la cabană ar fi ştiut ceva. Începe să urle o sirenă, strident şi lung, de ni se înfioară carnea pe noi. Am şi acum în urechi mieunatul ăla, care putea însemna orice, de la dezastru la speranţă. O fi fost atac cu arma chimică? A murit tot Braşovul? Înaintăm temători, în şir indian. Privim, ciuliţi, în jur.

Deodată, o voce în difuzoare invizibile:
„Acesta a fost exerciţiul orăşenesc de apărare civilă. Tovarăşi, vă mulţumim pentru participare.”

Şi începe să roiască lumea din case, cu mic cu mare, ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic. Vânzătorii descuie uşile prăvăliilor, mame cu copii de mână trec către piaţă, cetăţeni cu serviete, grăbiţi, ne ocolesc, ducându-se în treaba lor. Oraşul începe să duduie de autobuze, camioane, maşini apărute de neunde. Viaţa, na.
Numai noi, actori într-un film de serie B, călători dintre-o altă epocă, livizi şi paralizaţi în mijlocul drumului. Aia alarmă!” – Smaranda Vornicu Shalit

(foto: sirena ©digi24)

Comentati?