Sing for you
„Muzica ei mi-a umplut zilele primii doi ani din timpul facultății. Și mai ales nopțile.
Ieșeam destul de des noaptea la un ceai, nu ca să învăț, ci pentru că voiam liniște. Dar nu totală, pentru că nu eram singur, ci cu Dire Straits, Sade, dar mai ales Tracy Chapman, toți șase prieteni de nădejde, alături de mine și la greu și la bine. Pe atunci nu ezitam să îmi duc muzica pe unde mergeam, dacă se putea asculta unde ajungeam, bine, dacă nu, plecam mai departe.
Cel mai des mergeam noaptea într-un loc numit Twin Peaks. Sigur, dacă scoți doar fraza asta din toată povestea, pare din alt film, mai de suspans. Scuze, era doar numele bărulețului. Și beam doar ceai, repet. Cicatricea de pe mână o am de când m-am tăiat într-un gard încercând să iau o minge, nu m-am bătut cu nimeni, scuze. Doar alții cu mine, dar asta-i altă poveste.
Când Twin Peaks s-a închis, nu m-am alarmat. Mai trece vremea, până și oamenii se închid în ei, d-apoi locurile. Mi-am dat seama că îmbătrânisem abia când, ajuns într-o seară într-un alt loc, abia deschis, cei de acolo s-au uitat la caseta cu Tracy de parcă i-aș fi rugat să pună un floppy disk într-un Mac.
Acum, când se întâmplă să mai ies, duc muzica în mine. E mai safe, chiar dacă, uneori, chiar și așa, banda se mai agață în gânduri, you know?
To make a long sorry short, voiam, de fapt, să-ți spun la mulți ani, Tracy. Cu o zi întârziere. Dar în cazul prietenilor vechi se acceptă, nu-i așa? Cum ești, ce faci, de ce nu mai cânți? Dă-mi un semn când ai timp, poate ieșim la un ceai, da? Mulțumesc.” – Liviu Balint