Statuile vii

Statuile vii

Parintele lor se numeste Ron Mueck, este sculptor, s-a nascut in 1958 in Melbourne/Australia, in familia unor fabricanti de papusi si s-a dezvoltat ca artist autodidact fara sa treaca printr-o institutie de invatamant artistic specializat. A lucrat mult timp ca decorator si creator de recuzita – intai la o emisiune TV pentru copii, apoi in industria cinematografica a efectelor speciale. Traieste la Londra de mai bine de 20 de ani. In toti acesti ani si-a exersat talentul in realizarea figurilor umane intr-un mod foarte realist, ca si cand ar fi vii. Socheaza prin acuratetea cu care lucreaza.

Despre “Mask II”, artistul Peter Plagens scria: “Daca tragi cu ochiul inauntru, poti vedea dinti, gingii si chiar cateva picaturi de saliva. Stai langa el un moment si vei jura ca l-ai auzit sforaind.”
Mueck si-a creat propria companie in Londra, realizand recuzita fotorealista si personaje robotice pentru industria publicitara. In ciuda detaliilor minutios lucrate, aceste manechine erau destinate fotografierii dintr-un anumit unghi, neglijandu-se astfel partile care nu intrau in cadru. Dar dorinta sa de a crea manechine care sa arate perfect din orice unghi ar fi fost privite devenise tot mai puternica. Asa a ajuns Mueck la concluzia ca fotografiile nu reusesc sa redea prezenta fizica a creatiilor sale, distrug fiorul real, motiv pentru care s-a intors spre sculptura artistica.

La inceputul anilor ‘90, cand inca lucra in publicitate, Mueck a primit o comanda de a realiza ceva foarte realist si s-a intrebat ce material ar fi mai potrivit. Latexul era ceva obisnuit si la indemana, dar nu era suficient de tare, ca sa obtina maximum de precizie. A vazut insa un mic decor arhitectural pe peretele unui magazin si s-a interesat din ce erau facute acele chestii dragute roz. Raspunsul primit a fost: fibra de sticla. recent a inceput sa foloseasca siliconul, deoarece acesta permite o modelare mai usoara a diferitelor parti ale corpului si implantul de par.

Creatiile sale se axeaza exclusiv pe corpul uman, urmarind fidel transformarile acestuia pe parcursul vietii, de la nastere si pana la moarte. Fara exceptie, sunt executate cu o atentie obsesiva pentru detaliu, de la porii pielii, pana la cel mai firav fir de par, incat, la prima vedere, este greu de crezut ca toti acei oameni, pitici sau giganti, nu sunt cu adevarat vii. Exploreaza ambiguitatea relatiei dintre realitatea “nuda” si tendinta noastra de a nu o privi in fata.

Sculpturile lui se joaca cu proportiile, de aceea par stranii, infioratoare si grotesti. Acuratetea detaliilor redate la o scara atat de mare le da nu doar un impact vizual stanjenitor si deconcertant asupra noastra, ci si unul profund psihologic, care indeamna la o redescoperire de sine intr-un mod mult mai simplu si mai sincer.

– un baiat de 10-12 ani stand pe vine, atingand cu capul tavanul salii in care este expus; este o lucrare inalta de cinci metri;
– un bebelus proaspat nascut, cu urme de sange si pleoapele umflate, de marimea unui hipopotam;
– un batranel cat o geanta de voiaj;
– femeie insarcinata are 2,5 m; Mueck a folosit siliconul pentru fata, fibra de sticla pentru corp, fiecare fir de par fiind lipit cu un ac special. Pentru aceasta sculptura el a primit in 2002, 800.000 de dolari de la Muzeul National de Arta din Australia.

Soacra sa, Paula Reo, i-a facut cunostinta cu Charles Saatchi, care i-a sponsorizat si cumparat cateva lucrari. Astfel ia nastere „Tatal mort”, o sculptura care reproduce, socant de detaliat, cadavrul gol al tatalui sau, la o scara de doi pe trei – considerat punctul de debut al artistului, in calitate de sculptor hiperrealist. Sculptura a fost inclusa in expozitia Sensations, gazduita de Royal Academy in urmatorul an.

Toate aceste figuri sunt scoase parca din „Calatoriile lui Gulliver” si reproduse cu o precizie maniaca de microscop japonez. Intrebat daca are o relatie speciala cu sculpturile sale (daca le priveste ca fiinte sau manechine), Ron Mueck a raspuns ca in nici un caz nu le priveste ca pe niste papusi: „Pe de o parte, incerc sa creez o prezenta fizica credibila. Pe de alta, ele functioneaza totusi ca obiecte. Nu sunt persoane vii, chiar daca te simti inconfortabil in fata lor, pe undeva suspectand ca nu sunt chiar atat de moarte. Dar, la urma urmei, sunt totusi obiecte de fibra de sticla, pe care le poti ridica si cara dintr-un loc intr-altul. Oricum, daca au succes ca obiecte dragute, numai bune de pus intr-o camera, sunt bucuros. Dar in acelasi timp nu as fi satisfacut daca ele n-ar avea un fel de prezenta ciudata care sa te faca sa te intrebi daca nu cumva sunt, totusi, mai mult decat obiecte”.

Statuile vii

Statuile vii

Comentati?