1 Decembrie

„Bacalaureat 2002 (cred), Odorheiu-Secuiesc. Comisie de examen cu șefa mea, directoarea, tot de română şi ea. Ființă sobră, corectă până în măduva oaselor. Carnetele de la examenul oral în fața mea că scriam frumos de mână (nu ma laud, asa e! 😀 ).
Intra un prunc. Emoționat. Nervos. Ia bilet. Se uita. Se strâmbă… -Poți să schimbi? – Poți! (O aud: spune-i că i se scad două puncte! – Lasați- l în pace!)
Îi vine rândul. Citește subiectele… Pfuuu… Spaima secției române: Ion Barbu. Mă uit la directoare. Ea se uită în pământ. Mă uit la copil – alb ca varul. – Vrei un pahar de apă? – Igen.
Mă duc lânga el. Îi tremurau mâinile. Îi pun o mână pe umăr, aproape că sare de pe scaun. – Liniștește-te, ok? Mă uit în ochii lui și nu mă las până nu-i prind privirea. Știam că așa se poate. Nu mă mai lasă, e cu mine. – Hai să vedem. Ce știi? Uite, din toată materia pe care ai studiat-o la română 4 ani, alege tu orice și vorbește. Orice! (Directoarea, în pumn: nu se poate, nu e legal! Eu, tot în pumn: ba se poate! E blocat și nu-l las până nu ia nota de trecere!)
– Nu știu nimic…
– Vrei să te mai las? Te mai gandești?
– Nu. Nu știu nimic.
Directoarea: Spune-mi trei nume de scriitori maghiari.
– Nu știu…
Mi se facuse o milă teribilă (pățisem asta la examenul de psihologie în facultate, la materia care îmi plăcea cel mai mult).
– Uită-te la mine! Spune-mi trei nume de scriitori români!
– Mihai Eminescu, Ion Creangă, I.L.Caragiale.
– Perfect.
– Ce a scris Caragiale?
– Comedii…
– Iti amintesti vreun personaj?
– Cetateanul turmentat….
Încep să râd. Zâmbește și el…
– Acuma știu!
Și începe să vorbească despre ermetism. Despre „După melci”, despre simboluri. Ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Vorbește și pe al doilea subiect, narațiunea. Iau carnetul cu numele lui și îi dau 9. Văd privirea dezaprobatoare, dar o ignor. Știam că nu poate da mai jos de 8. Nu putea fi diferență mai mare de un punct. Ma uit la pixul ei: 10! Zâmbesc, închid carnetul peste buletin și i-l dau baiatului urându-i succes mai departe.
La 8:30 seara, când am terminat examenul, mă aștepta copilul cu un braț de trandafiri albi.
– Doamnă, când am auzit că evaluatorii sunt de la secția română am intrat in panică. Mie îmi place româna mult. Dar nu am unde și cu cine vorbi. Muțumesc că ați fost om cu mine. Acum puteam să fiu picat. De asta ne-a fost frică tuturor, cu asta am fost amenințați: cu evaluatorii români care nu vor înțelege că noi venim de la secția maghiară, că ne exprimăm mai greu și ne vor pica pe capete…
L-am strâns în brațe cât am putut. N-am putut articula niciun sunet. I-am spus doar, in gând: eu îţi mulţumesc!

Mda. Mâine e 1 decembrie. Poate din cauză că eu am sărbătorit această dată doar înainte de plecarea din țară și doar în secuime, ea trezește în sufletul meu mai mult amintiri despre oameni decât altceva. Pentru că oamenii sunt cei care dau măsura locurilor, nu locurile fac oamenii.

Chiar dacă educația mea de bază a fost exact cea despre care amintea copilul acela, în reticență și stereotipii aproape xenofobe îndreptate către tot ce nu era „pur românesc”, viața acolo m-a învățat că oamenii sunt oameni, indiferent de naționalitate, rasă, religie sau sex. Sau nu sunt, pur și simplu.

Ce am învățat? Că forța lui „Szeretlek” e aceeasi cu a lui ”Te iubesc”, că un „Bocsánat” spus din suflet șterge tot atât cât un „Imi pare rău”. Că plânsul și „Sirás” dureau la fel de tare și că lacrimile întristau ochii la fel de mult. Că „bucuria” și „öröm”, râsul și „kacagás” aduceau aceeași stare de fericire. Că nașterea și nunta și înmormântarea uneau deopotrivă, în fericire și în durere. Iar roșul și „piros” aveau aceeași semnificație în ambele steaguri și în ambele costume populare…

Și când am fost sigură de asta, mi-am dat seama că nimeni dintre cei pe care îi cunoșteam n-a fost nici la Ip, nici la Treznea, că niciunul nu-l omorâse pe Mihai Viteazul și nici n-o violase pe bunica. Și nici eu nu omorâsem secui și nici nu deportasem evrei.

1 decembrie… O data controversata care în fiecare an dă naștere unor discuții interminabile. Eu nu sunt în măsură să o schimb, deși aș face-o, alegând o sărbătoare a tuturor, una care să amintească de faptul că istoria noastră comună e mai mult decât împărțirea unui teritoriu: e conștiință comună, e spiritualitate și mai ales interferențe, atât de multe și atât de vizibile, încât numai cine nu vrea nu le vede.

Să vă urez ceva… Da, vă urez să ajungeți ziua în care să nu vă mai împiedicați de date istorice și să nu mai dați satisfacție celor care ne vor dezbinați. Vă doresc să trăiți ziua în care nu vom mai folosi ”noi” și ”voi” sau ”ceilalți”. Și mai ales pe aceea în care viața pe pământul pe care îl stăpâniți va fi atât de bună încât va șterge orice urmă de frustrare și de încercare de culpabilizare a celuilalt pentru eșecuri sau pentru rău. Nu vă spun ”La mulți ani!” , ci ”Să fiți uniți și să vă faceți viața frumoasă!” toți cei care trăiți și vă creșteți copiii pe pământ românesc.” – Vadvirág Violeta

Comentati?