Pentru mama

Pentru mamă 🙂

Trei surori. Rux, Dori, Gena. Suntem trei. Scântei.
Mama picta. Pereții casei spuneau povești. Mama picta povești pe toți pereții. La noi Cenușăreasa se întâlnea-n sufragerie, lângă măsuța de telefon cu fir, cu căprioara și, nu știu cum, c-un papagal, într-un copac. C-așa a pictat mama. În dormitorul nostru, al fetelor, o Albă ca Zăpada cânta cu cinci pitici, că doar atâția-au încăput pe un perete lângă pat. În rest, mai bântuiau pereții și niște prinți stângaci, un soare timorat, legume, fructe leșinate–astea pictate de noi, fetele.

Mama cânta. Cânta întruna, amesteca refrenele și genurile și epocile muzicale, și aerul se gâdila la fiecare tril înalt, și mama râdea aerul, că mama se știa de comică.

Mama gătea. Mama făcea des ciorbă de salată, sarmale și piftie și torturi cu șarlotă și chec, salată de boeuf cu pui(!) și griș cu lapte.

Și prin adolescență, pe mine m-a pocnit o suferință-ascunsă (normală–aveam să îmi dau seama mai târziu), că nu mi-a zis vreodată mama „te iubesc”. Îmi plăcea să-mi imaginez că este iarnă, că suntem într-o cabină de camion(?), blocați între nămeți, toți cinci (mama, tata și trei fete), băgați unii în alții, la căldură, sub o singură pătură pe care am găsit-o-n camion. Nu mi-am imaginat și cum am ajuns noi acolo, că tata n-a avut nicicând mașină sau carnet. Și mi-ar fi bruiat mie ascunsa asta fantezie; mie imi trebuia doar să trăiesc senzatia de bine și de împreună.

Și-odată, mai târziu, în ’98, într-un Paris înfrigurat, deja actriță, în turneu c-un film, sunam acasă scurt, la mama, telefon public, cu fise drămuite, cu panica să nu se întrerupă, cu vorbe formulate dinainte, s-apuc să zic de toate într-o fisă.
„S-a lansat filmu-n toată Franța, de la Paris mă duc la Arcachon, aici stau la Georges V, aicea plouă, Marie France Ionesco mi-a arătat orașul, ce face Rux, ce face Gena, cum mai e tata, ce faci tu, mă întorc pe la 1 Octombrie, te iubesc, mama.”(depărtarea ne face mai îndrăzneți cu vorbe d-astea).
„Bine, da’ ai mâncat?” se-aude din est pe o a doua fisă.
„Cum?”
„Ai mâncat?”
„Mama, sunt la Paris de două săptămâni și tu mă-ntrebi dacă-am mâncat? Nu, nu treci tu să-mi faci o ciorbă?”
„Bine, te las, hai, du-te. Să mănânci.”
Am plâns. Un pic. Apoi mi-a picat fisa. Atunci am înțeles. Atuncea m-a pocnit: asta e „te iubesc” la mama. E „ai mâncat?”. E grija. Este să tremuri pentru fata ta. E să o știi că-i bine. E să iubești ne-spus.
Să îmi fii bine, mama.

Îi spun des fetei mele c-o iubesc. Dar uite, n-o să pictez eu cu ea pereții, n-o să ii cânt prea des, și n-o să îi fac ciorbă de salată, piftie și sarmale. Nu. Pe-astea trebuie să i le faci tu, mamă, va trebui să stai mult timp pe-aicea pe planetă să i le faci tu, mamă. Tu ai să mi-o iubești așa. Așa-ți doresc și îmi doresc și îi doresc.

La mulți ani, mamă. Azi sunt departe. Dar nu trebuie noi să ne luăm azi în brațe. O să te sun și o să-ți spunem, eu și fata mea, pe speaker la telefon mobil, nu public, „la mulți ani!” Și tu o să întrebi dacă-am mâncat. Și eu o să-ți răspund:
„Și eu. Și eu te iubesc, Mimi. Aicea nu au ciorbă de salată.”

Comentati?