Pelinul

Nu v-aţi întrebat uneori cum ar fi dacă n-am mai urma regulile făcute de alţii? Şi dacă am face unele noi, cum ar arăta ele?

De exemplu, lumea spune ca pelinul este amar. Mă gândesc, oare dacă am anula prin autosugestie premiza amărelii lui, nu i-am putea atribui un gust diferit? Dacă nu ni s-ar garanta că după o despărţire ne va fi greu, chiar ne-ar mai fi? Dacă n-ar fi deja stabilite regulile pentru fiecare acţiune, oare am trăi altfel? Dacă nu mai cred în nimic din ce s-a demonstrat ca fiind real, aş putea schimba realitatea mea?

Am strâns în timp o groază de principii din tot ce au spus alţii, din tot ce am considerat de bună cuviinţă că nu trebuie încălcat dacă vreau să nu fiu etichetată într-un mod deja stabilit a fi greşit. Mi-am făcut din ele reguli şi le-am respectat cu sfinţenie. Ca atunci când cineva îţi spune că asta e calea spre fericire, iar tu ai exagerată grijă să nu te abaţi de la ea, fără să mai verifici din când în când dacă simţi vreun dram de fericire şi până ajungi la destinaţie.

Am făcut de multe ori lucruri doar pentru că aşa trebuia. Altele, nu le-am făcut pentru că erau, pur şi simplu, interzise. Nu mi-am urmat dorinţele pentru că o femeie respectabilă nu face asta niciodata. Ştiu că ar trebui să ne alegem singuri calea, visurile, dar când ne lăsăm influenţaţi de alţii, ajungem să urmăm de nevoie un alt drum decât al nostru şi să renunţăm la noi. Şi atunci, cine mai suntem?

Eu nu am avut termen de comparaţie şi n-am ştiut cum ar fi fost şi altfel. Am fost o dată însă foarte aproape să aflu, dar m-am oprit. Am făcut-o din bunătate, din teama că aş răni pe cineva care nu merită. Dar şi dacă m-am oprit la timp, tot am rănit. Şi lumea m-a taxat, iar părerea cuiva, care chiar conta, s-a modificat total. Atunci am înţeles că indiferent cât ai încerca să gaseşti o cale spre bine, aceasta nu există. Poate doar o cale spre mai puţin rău, dar trebuie să alegi!

Am decis recent să trăiesc ca şi când nu aş şti dinainte cum se trăieşte. După cum simt, fără să ţin cont dacă e bine sau nu pentru alţii, dacă lumea imi recomandă sau mă sfătuieşte să nu; să trăiesc haotic şi din plin, încălcând regulile din codul nescris, ignorând până şi avertizarea “atenţie, doare!”. De ce să doară si de ce să plâng? Doar pentru că şi alţii au păţit la fel?

Mă sperie încă gândul că lumea are dreptate şi că, da, va durea foarte rău despărţirea, dar eu m-am hotărât să fiu puternică si să-mi lansez propria axioma: pelinul este dulce! M-am hotarăt să dispar. Voi intoarce spatele unui spate care mi-a fost deja intors şi voi lăsa. Cu paşi mici si nesiguri, dar nu mă voi opri şi nu mă voi întoarce. Pentru că asta ar însemna din nou să renunţ la mine făcând ceea ce trebuie. Să repet greşeala şi apoi să dau vina pentru slăbiciunea mea pe altcineva? Nu! Acum ştiu unde am greşit. Am ales să-mi împlinesc visele cu costuri exagerate, am risipit timp, n-am prea trăit de fapt. Trebuie să mă împac cu mine şi să mă mut imediat într-un viitor diferit, chiar dacă poate la fel de nesigur. Dar acolo, am stabilit deja, pelinul nu va fi niciodată amar.
(textul l-am scris initial pentru www.catchy.ro in August 2010)

Comentati?